Un tânăr supraveghează casa în care a dispărut femeia pe care o iubeşte. Intră în magazinul de vizavi, care se întâmplă să fie unul de pantofi şi se preface că vrea să-şi cumpere o pereche de mocasini. În timp ce îndrăgostitul e cu privirile pe sus, vânzătorul de pantofi i se ghemuieşte la picioare, i le pipăie, stabileşte dintr-un foc defectele, dimensiunile şi remediile acestei porţiuni din întregul lui client. Tot restul e ignorat. Problema capitală este pentru el dacă bărbatul poartă 43 sau 43 1/2. Abia la plecare, când plăteşte pantofii pe care până la urmă i-a cumpărat, tânărul îşi dă seama că vânzătorul e orb. În orbirea lui însă, vede foarte bine partea care-l interesează dintr-un om, şi anume piciorul. S-ar putea spune, arghezian, că nu alege omul după cap, ci după picior.
Scena, decupată dintr-o carte pe care am tradus-o recent, e emblematică pentru ceea ce ni se întâmplă la cele mai multe din zecile sau sutele de întâlniri cotidiene. Orbi la întreg, vedem totuşi ceva din omul cu care ne intersectăm câteva secunde. Numai că fiecare vede altceva, în funcţie de interesele, sensibilitatea, mintea sau felul lui de a fi. E ca şi cum, aflaţi în continuă metamorfoză, ca aluatul, ne-am remodela la iuţeală şi ne-am arăta alte contururi, în funcţie de interlocutor. Imaginea-şoc nu înseamnă să ai cocoaşă de dromader sau colţi de vampir: este acea imagine care iese în faţă din sutele de imagini care ne alcătuiesc şi cea care-l loveşte cel mai mult pe interlocutor.
Desigur, pentru contemporanii literaţi ai unui scriitor şi, pe de altă parte, pentru contemporanii lui portari, poliţişti sau funcţionari, imaginea-şoc arată altfel. În timp ce primii văd înfăţişarea omului făcută din cărţi sau, mai bine zis, cărţile de pe faţa omului, ca-ntr-un tablou de Arcimboldo, ceilalţi văd, nu fără dreptate de alfel, o modestie proprie oamenilor care, citind mult des