Trăim într-un amestec - detonant, de multe ori - de conştiinţă a pericolului, speranţă de salvare, şi recunoştinţă temătoare pentru salvatorul care poate deveni victimă. Amestecul pe care-l scormoneşte, în cel mai recent volum, Mareele timpului, apărut în 2007 (marcat în clar) la Editura Eminescu, Silvia Cinca. Există un exil estetic, făcut să aleagă, din amintiri care se-ndepărtează, frumosul, bob cu bob. Şi mai există un exil preocupat, încercând să se vindece de amputarea acţiunii, la care orice depărtare te condamnă, prin leacul, verificat de-atâtea ori, al scrisului despre. Experienţa americană a Silviei Cinca intră în această din urmă categorie. Proze scurte, publicate prima dată peste ocean, îşi găsesc acum "specificul", prin confruntarea unei literaturi ca din vis cu originalul ei, cu lumea despre care s-a scris.

Povestirile Silviei Cinca sunt portrete cu mesaj, multe de tineri şi copii, devoalate într-o lumină uneori prea dură, alteori cu nenumărate vinişoare lirice. Cheia, o poantă tragică, de fapt, se întoarce neaşteptat în uşa imprevizibilă, de poveste. Un copil moare, într-un măcel identificat, prin sugestii aglomerate până la redundanţă, cu Revoluţia Română, şi ia cu el obsesia unei mici vini, aceea de a fi furat o bucată de brânză. Un cerşetor, de fapt, un împătimit al libertăţii totale, cu gloanţele, melodia fugii lui peste graniţă, şuierându-i în urechi, proiectează sisteme de irigaţii, care-i uimesc, cu perfecţiunea lor artizanală, de schiţe frumoase, dar inaplicabile, pe inginerii americani. Foşti elevi, recitând, ca într-un acces de friguri, versurile amestecate ale copilăriei lor, versuri de îmbărbătare, de dragoste de o ţară cândva frumoasă. Amintite într-o altă ţară, în care "telefonul devenise cea mai mare notă de plată". Teleconferinţă cu trecutul.

Oceanul e parabola evadării, în vechea înfruntare dintre om şi mare. Mai uşoară ş