Recitalul susţinut la Ateneul Român de pianistul Murray Perahia a fost o revelaţie! O revelaţie ce priveşte o spiritualitate aparte, de o densitate rar întâlnită, o conştiinţă care cuprinde responsabilităţile comunicării artistice. Un cumul impresionant de mijloace pianistice ce nu trec în faţa muzicii ci o servesc. Faima, gloria unei cariere internaţionale de peste trei decenii, l-a precedat. Apărea pentru prima oară pe scenele noastre de concert. Sala Ateneului s-a dovedit a fi excedată. Culoarele, parapetul, lojile, gemeau de lume. Spectacolul muzicii de-deasupra sunetelor era copleşitor. Căci copleşitoare se dovedeşte a fi consistenţa spirituală a muzicii pe care ne-o oferă Perahia. Intră aproape instantaneu în lumea muzicii şi se extrage cu regret, chiar cu durere, atunci când discursul muzical ia sfârşit.
Mişcările, dansurile Partitei în re major de Bach au dispus de o ordine, de o rigoare, de o mişcare interioară ce pornea din resorturile unei conştiinţe responsabile de întâlnirea cu Johann Sebastian. Departe de sensul iniţial al dansului, giga finală a lucrării, concepută în formă de fugato polifonic, împlineşte problematica întregului opus. Cu o rigoare, cu un elan constructiv temeinic fundamentat. Sunetul său pianistic dispune de sculpturalitate. Este elementul constructiv pe care îl doreşte, îl gândeşte, îl plăsmuieşte în fapt sonor.
La Perahia, nivelele culturale ale creaţiilor pe care ni le prezintă, se dovedesc a fi asimilate în afara cumulului de informaţie, trăirea interioară dispune de o densitate greu de imaginat şi nu de o simplă dispoziţie sentimentală. Condiţia umană se dovedeşte a căpăta aici o poziţionare supraumană. Pastorala beethoveniană, Sonata în re major, nu dezvoltă un descriptivism de natură sentimentală vizavi de natură, ci o deschidere interioară, o mirare firească în ce priveşte marea minune a lumii. Cu bucurii, cu încâ
