Pare-se ca pe Liviu Antonesei nu atat orbirea comentatorilor, cat mai cu seama exigentele autoimpuse l-au exilat intr-o anume marginalitate orgolioasa. Mai intai, scriitorul iesean s-a straduit sa convinga pe toata lumea ca nu e "doar" poet.
Si a facut-o, fie si cu pretul de a-si amana cu mai bine de un deceniu debutul editorial, care s-a produs abia in 1988, cu eseurile din Semnele timpului (1988), desi o buna parte a versurilor din Pharmakon (1989) fusesera scrise inca de la finele anilor '70. Au venit apoi Cautarea cautarii (1990), Aparitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (1999) si Disparitia si eternitatea Eonei (2006), pentru ca de curand autorul sa-si antologheze productia poetica intr-un volum de 200 de pagini*. Nu e putin; dar nici mult - mai ales daca punem in balanta cele patru volume de versuri (de fapt, trei, de vreme ce Cautarea cautarii nu e decat versiunea "integrala" a Pharmakon-ului) cu cele 11 opuri de studii, eseuri si publicistica pe care le-a publicat de-a lungul a doua decenii Liviu Antonesei.
Oricum, in cazul de fata cuvantul decisiv nu-l are statistica, ci logistica. Si aceasta pentru ca, in al doilea rand, Liviu Antonesei nici macar nu e "poet". Cel putin nu in sensul tehnic si livresc in care a fost inteleasa (inclusiv de catre colegii sai de generatie) aceasta indeletnicire aparent inutila. Alexandrin ori postmodern, scriitorul iesean nu ar putea fi decat printr-o dilatare nepermisa a termenilor, caci ceea ce-i electrizeaza dictiunea este tocmai acea nestinsa "haine de la poesie" ("Cuvantul? Acesta-i insasi minciuna/ scufundandu-se-n lucrul ei randuit"), pe care autorul nu pierde niciun prilej s-o strige-n gura mare. Dimpotriva, ceea ce caracterizeaza aceasta poezie este perpetuarea (si, mai ales, combinarea) celor doua utopii definitorii ale modernismului hard: pe de o parte, ince
