„Opiul intelectualilor“, de Raymond Aron
Traducere de Adina Diniţoiu
Editura Curtea Veche, 2007
Cam târziu a apărut la noi această faimoasă carte a lui Raymond Aron, dar, vorba românului, mai bine mai târziu decât niciodată. Ediţia în limba franceză, apărută în 1955 la Calman Lévy, a fost rodul fericit al unei… introduceri la o serie de articole adunate de editorialistul de la Le Figaro (1947-1955) într-o carte dedicată celor care „nu aderă“, dar simpatizau cu lumea sovietică. „Opiul intelectualilor“ este mai mult decât o carte de polemică la adresa intelighenţiei franceze din epocă, sedusă de mirajul unei lumi care promitea demagogic egalitatea şi perora propagandistic despre frăţia universală a „lagărului comunist“. Aron, care a fost un marxolog recunoscut (mai târziu, cu umor, se recomanda drept „marxian“!), a intuit rapid după război că soteriologia comunistă nu este decât o mască a rapacitaţii unor regimuri care nu ezită să sacrifice fiinţa umană pentru a-şi dovedi pretinsa superioritate asupra capitalismului. Fost discipol al lui Sartre la Şcoala Normală Superioară din Paris, Aron, care iese cu brio din chingile determinismului marxist, dar nu aderă nici la relativismul propus de Nietzsche, constată că „dreapta şi stânga sau pseudo-dreapta şi pseudo-stânga se întâlnesc în totalitarism“. De altfel, pentru a vă da seama de imparţialitatea gândirii sale, Aron este cel care spunea ironic-adevărat: cel care este de stânga sau de dreapta este hemiplegic!
Despre această „întâlnire“ a ideologiilor, care produce catastrofe şi dezastre mai mari decât cele naturale, vorbeşte Aron în „Opiul intelectualilor“, un calc inteligent-polemic, ca titlu de carte, după sintagma marxistă „religia este opiul popoarelor“. Cu metodă şi temeinicie intelectuală (Aron este filozof al istoriei, dar şi sociolog şi teoretician al relaţiilor internaţionale), acest pro
