II
Închiderea filmului cu un pact al tăcerii nu este lipsită de semnificaţie, genul acesta de subiecte intrate în patrimoniul unei culturi a ruşinii deschid calea către abisul cotidian al unei societăţi iremediabil bolnave. Aşa cum ştie orice bun antropolog, masa oferă imaginea unei societăţi, iar Mungiu realizează în filmul lui o secţiune transversală a societăţii româneşti, desprinde o zolistă felie de viaţă, dintr-un tablou de gen şi ne-o oferă crudă, fără condimente, în sînge. Prietena băiatului de familie se află în centrul atenţiei, virtualul cuplu este bombardat cu învăţăminte şi sfaturi, mămoase sau belicoase, oamenii sunt gălăgioşi şi apoftegme băşinoase despre tinereţi spartane trec laolaltă cu recomandarea mîncărurilor, semn de prosperitate şi o bună poziţie socială în perioadele de foamete ale anilor '80. Amîndoi tinerii sunt stingheri, dar mai ales Otilia, a cărei enigmă nu poate fi comunicată sacerdoţilor adevărului, care fac apologia bărbăţiei şi a călirii oţelului. Nu Ceauşescu este ţinta regizorului, pomenit en passant, esopic, ci mentalitatea unei lumi în care am trăit ani buni, rigiditatea, nonsensul ei, falsele valori şi completa izolare şi dezolare, prostia funciară a omului nou, fie el medic sau muncitor pe şantier. Graniţele între unii şi alţii sunt atît de friabile în 4,3,2, grobieni sunt şi printre musafirii selecţi, obtuzitatea lor e parte a semicecităţii generale. Încărcată de mizeria unei experienţe liminale, Otilia se îndepărtează încet de această lume întreţinînd aparenţele, iar discuţia care urmează între ea şi prietenul ei este preludiul unei despărţiri, chiar dacă ea nu apare ca atare în film. În acest sens, am avut o discuţie cu Anamaria Marinca, o actriţă sensibilă la nuanţe şi care ar merita cu prisosinţă un premiu pentru rol feminin. Poţi sesiza falia, faptul că pe cei doi iubiţi îi va despărţi oribila experienţă a a
