Si totusi de ce scriem?
"Banii, banii, banii..." nu este singurul laitmotiv al intalnirilor dintre oamenii de cultura. Al doilea - la fel de obsesiv - este recunoasterea, validarea, "europenizarea". Vrem sa fim vazuti, vrem sa ni se dea certificate de buna purtare culturala, vrem traduceri, vrem premii. Cu orice pret! Romania, cultura, limba romana sunt haine prea mici pentru multi dintre scriitorii nostri. S-ar zice ca aceasta obsesie este in ton cu vremurile pe care le traim: Europa Unita, globalizarea, fluidizarea granitelor, "cetateanul universal" sau mai stiu eu cum au fost denumite, propagandistic, aceste noi realitati.
In fapt, foamea asta de succes inseamna, poate in forme nedeclarate, neasumate pana acum public, un nou mod de a raspunde intrebarii "De ce scriem?".
Participantii din afara granitelor romanesti mi s-au parut mult mai calmi in fata acestei intrebari nicicand exprimate ca atare, dar mereu prezenta in raspunsurile date la diverse dileme. "Europa culturala - spunea Jean-Max Tixier, revista Autre-Sud, Marsilia, Franta - nu este o noutate. A inceput in Renastere si se manifesta prin curente, scoli, tendinte pe care insa fiecare tara le-a imbracat in forme specifice." A scrie pentru a te afla in orizontul culturii europene, fara a abdica de la ceea ce este propriu culturii tale, este unul dintre raspunsuri. Nu singurul posibil, fireste.
Personal, mi-e greu sa raspund unei astfel de intrebari. Nu pentru ca nu stiu ce vreau acum de la scrisul meu, ci pentru ca nu stiu ce resorturi s-au declansat atunci cand, in loc sa ma fac inginer, geolog, "coutourier" sau mecanic, in loc sa invat un instrument ori sa ma aplec asupra culorilor si formelor, m-am trezit ca scriu, ca trebuie sa scriu. Acel moment reprezinta marea enigma. Si cred ca nu numai pentru mine. Dupa aceea, pasii sunt comuni: vrei sa te confrunti, adi
