În 1997, anul de apariţie al primei ediţii, Bagajele pentru paradis pregătite îndelung de Valeriu Cristea n-au avut - şi nici n-ar fi putut să aibă - receptarea pe care ar fi meritat-o. Nu spun, prin aceasta, că n-ar fi beneficiat, după caz, de recenzii elogioase ori de voluntara şi semnificativa impoliteţe a ignorării, ci că momentul ieşirii în lume i-a fost definitiv nefavorabil. Evul întunecat al tranziţiei, cu maniheismele sale politice şi cu placenta impermeabilă ce separa mortificanta stângă de energica dreaptă parlamentară, îşi pusese ferm supra-ştampila care putea - la rigoare - obtura orice "bun de tipar" editorial. În plus, cu toată buna credinţă a criticilor literari, cronicile lor cădeau în gol sau - situaţie fericită - în mâinile unui public din ce în ce mai restrâns şi mai îndepărtat de interesele estetice. Unica excepţie a acelei perioade o reprezintă, până la urmă, tot cel dintâi volum din Orbitorul cărtărescian, a cărui faimă, retroactivă ce-i drept, a marcat fosforescent electoralul an 1996.

Nimic nefiresc, dacă stăm să judecăm problema la rece: memorialistica onestă a unui critic literar nu poate sparge, în vremuri aşa de tulburi, blocada unei pieţe editoriale mici şi contraproductive. Simpla expunere a cărţii în vitrina unei librării postdecembriste nu putea suplini lipsa unor campanii consistente de mediatizare şi a unor dezbateri analitice serioase. Iată de ce reeditarea recentă a câtorva dintre volumele lui Valeriu Cristea (de la După-amiaza de sâmbătă la admirabilul Dicţionar al personajelor lui Dostoievski) izbuteşte să repare - tardiv, dar totodată comme il faut - un deficit de imagine de care nimeni nu era - obiectiv vorbind - răspunzător. Poate, cel mult, conjunctura politică şi mediatică.

Deşi nici în ceea ce priveşte această blamată conjunctură, lucrurile nu sunt cu totul clare şi lipsite de nuanţe. Ea l-a pierdut, ea îl răzb