Interbelicii preferau să spună falş, preluat, acesta, din germanul falsch, cînd germana încă stătea bine în Regat, îngăduită, politicos, de o privilegiată franceză de familie, pînă ce şi ea a cedat definitiv, după război, expansivei engleze.

Articulat ritos amuzat, falş suna în gura teutonului amic Mihai Ursachi în coloarea lui germanică, reacţie la vulgaritatea ce bîntuia trotuarele unui Iaşi ce cunoscuse şi el cîndva fragranţa cafenelei.

Trotuare bătute totuşi de amîndoi cu perfidă metodă.

Falşul acesta nu era falsul din muzică, nici cel practicat cu superbie de trompe-l^oeil-ul artei de salon opulent, cu atît mai puţin - ca să fim... falşi enciclopedici - provocatorul Les Faux-Monayeurs al lui Gide încă necunoscut. Era, pur şi simplu, verdictul neiertător aplicat nesincerităţii.

în dialogul cafenelei sau în arena politicii.

Cafeneaua e deocamdată aici, în atelieru-mi de pe Armeană, în faţa unei cafele negre. Inductoare de irepresibile idiosyncrasii.

Era statuia aceea care începuse să bîntuie şi prin Europa imediat postbelică, ostaşul sovietic eliberator, cu braţul stîng pe sabia de lîngă şold, în cel drept ţinînd la piept pruncul emblematic. Ce şansă colosală a avut continentul, opunîndu-se, cu imediată inteligenţă, perfidului prefabricat asiatic! Din seria hidoşeniilor tip Vera Muhina. Dar şi producţiilor pe bandă ale artiştilor poporului de pe Dîmboviţa, nu?, dosite, în 1989, cu panicată devălmăşie, în subteranele sinistrelor sedii. însuşi clasicul Ilici, uitat în bălării, după ce fusese dat jos de pe soclul din faţa Casei Scînteii.

Compoziţia în care acelaşi serafic Ilici asculta, vai, Appassionata lui Beethoven.

Tot Ilici, neprihănitul, aflat, din nou, în calea pelerinilor globului, permiţîndu-li-se, ca-n vremi de glorie, să se-nchine iar la moaştele-i din Mausoleu. Cu recentă voie de la recentul Putin. D