Dacă vreţi un exemplu de dialectician incurabil pentru care mînuirea contradicţiilor a devenit o a doua natură, numele lui Adorno este cel mai nimerit. Dintre vlăstarele tîrzii ce au descins din pulpana speculativă a umbrei lui Hegel, cel mai consecvent, mai neîmpăcat şi mai statornic urmaş al şvabului şcolit la Tübingen rămîne acest trist şi neconsolat meloman, fiul prosperului negustor de vinuri din Frankfurt pe Main, pe nume Oscar Wiesengrund. Dar fidelitatea pe care îndrăgostitul de muzică clasică a arăta­t-o monstrului speculaţiei filozofice nu numai că nu s-a mărginit la însuşirea spiritului dialectic, adică la preluarea unui algoritm conceptual bazat pe înlănţuiri de noţiuni ce se bat cap în cap după regula lui coincidentia oppositorum, dar pe deasupra s-a întins atît de mult asupra literei sale încît i-a preluat schemele, i-a folosit sintagmele şi i-a nuanţat ideile, parcă în virtutea unui efort anacronic de a păstra viu un stil de gîndire ce nu se potrivea defel cu un secol beligerant şi intolerant, în cursul căruia europenii, bătuţi de furtuna celor două conflagraţii, numai la baletul discursiv al contradicţiilor nu se gîndeau.

Mai mult, Adorno l-a curăţat pe Hegel de toată stufoşenia respingătoare a unei terminologii insuportabil de încărcate, plivindu-i jargonul şi simplificîndu-i preţiozităţile pînă la pragul dobîndirii unei exprimări filozofice demne de a fi puse pe hîrtie. Iar peste filonul adînc al schemelor dialectice a presărat motivele clasice ale gîndirii marxiste, rezultatul fiind un fel de hegelianism de stînga desfăşurat în cadenţa tipică a unor suite de contradicţii ce se leagă şi se dezleagă după un calapod deprimant de previzibil.

În fond, Adorno a păstrat din Hegel mecanismul şi i-a aruncat peste bord viziunea, adică a preluat cele două formule magice ale spiritului dialectic (teză-antiteză-sinteză şi negarea negaţiei), dar a re