Spre deosebire de expoziţiile Corneliu Baba, aşa cum au fost ele gîndite de-a lungul anilor, care urmăreau extensiv opera artistului, discursul său plastic explicit şi într-o măsură mult mai mică sensul interior al picturii, care urmăreau mai mult dezvoltarea pe orizontală a acesteia decît logica ei ascunsă şi, uneori, inconfortabilă, albumul Corneliu Baba, apărut simultan cu ultima retrospectvă, cea din 1997, la Editura Fundaţiei Culturale, încearcă o radiografie neconvenţională, dincolo de evenimentele exterioare şi de obişnuitele repere cronologice. Ingrijit de istoricul de artă Maria Albani, o foarte bună cunoscătoare a personalităţii şi a operei lui Baba, acest album dezvăluie o lume aproape borgesiană, construită pe mai multe niveluri, codificată în limbaje diferite, care se restrînge sau se dilată în funcţie de unghiul de privire, dar niciodată nu se deconspiră integral şi nici nu-şi epuizează mesajele. Privit, în ansamblul său, albumul este un portret extins al pictorului însuşi, cu obsesiile, bătăliile şi slăbiciunile sale. Analizat, însă, mai din aproape, el conţine o sumedenie de alte portrete, realizate în lumini diferite, în stări morale diferite şi, mai ales, în expresii diferite. Dacă expoziţia exprimă esenţialmente pictorul, în subsidiar, fiinţa istorică şi, pe deasupra tuturora, conştiinţa umană care le-a dat tuturor un sens, catalogul focalizează privirile mai ales către omul concret, către multiplele lui ipostaze culturale şi către gîndurile sale nemijlocit exprimate. Pentru că Baba nu este prezent în album doar ca pictor, ci şi ca scriitor, ca infatigabil consumator de cultură şi ca un spirit saturat de enorme energii şi, simultan, sfîşiat de îndoieli şi bîntuit de sentimentul zădărniciei. în notele de jurnal şi în splendidul autoportret narativ în care artistul îşi urmăreşte propria devenire, cu încredinţarea că participă la însăşi lucrarea desti