Publicăm opiniile câtorva reputaţi muzicologi români despre destinul operei "Oedipe", absentă de pe scena actualei ediţii a Festivalului George Enescu.

Dumitru Avakian

în adevăr, o prezenţă aleatorie în viaţa muzicală naţională şi internaţională se dovedeşte a fi opera Oedipe, capodoperă a teatrului liric universal. "Opera vieţii mele" obişnuia să o numească Enescu însuşi. Indiscutabil una dintre cele zece mari lucrări ale genului, scrise vreodată. Mulţi observatori ai vieţii noastre muzicale, mulţi comentatori, destule publicaţii, presa scrisă şi cea vorbită, destule luări de poziţii, au pus în discuţie lipsa spectacolului enescian din programele actualei ediţii a Festivalului. Iar aceasta chiar la conferinţa de presă de deschidere. Situaţia nu ar fi constituit o dramă în sine. Dacă stagiunile curente ale teatrelor noastre lirice ar fi asigurat o prezenţă constantă a acestei capodopere în spaţiul public, cultural-artistic, românesc. Din nefericire două dintre montările relativ recente ale Operei bucureştene - cele datorate lui Andrei Şerban şi Petrika Ionescu - au clătinat mult încrederea noastră în capacitatea oamenilor de teatru, a regizorului de scenă, de a pătrunde sensurile afunde ale dramei muzicale.

Oricât de acceptabilă din punct de vedere scenic-regizoral, coproducţia Viena-Berlin a introdus o limitare gravă de ordin etic-profesional. Secţiuni muzicale importante ale partiturii enesciene au fost omise de directorul de scenă Götz Friedrich. A dorit regizorul să croiască muzica pe măsura propriei viziuni sau imaginaţia scenică a acestuia nu a putut cuprinde spaţiile capodoperei enesciene?

Indiscutabil, mulţi oameni de muzică, eu personal, considerăm că prima montare bucureşteană realizată în urmă cu aproape o jumătate de secol, cea datorată regizorului Jean Rânzescu, a pătruns şi a redat spiritul dramei lirice gândit de E