Nume dintre cele mai importante ale generaţiei '60, Ilie Constantin ne înfăţişează acum o scriere cvasisistematică intitulată Scurtă istorie a poeziei române şi apreciată, cu o spirituală reticenţă, drept Primul volum al unui "papirus cu lacune". E o întrunire a unor comentarii închinate unui număr de poeţi socotiţi reprezentativi, avînd punctul de plecare în napoleonianul an 1812, cînd Ion Budai-Deleanu îşi încheia ţiganiada, şi terminate (provizoriu) cu autorii născuţi în anul (pentru noi românii)... republican, 1947. întrucît Ilie Constantin se scuză onest pentru caracterul istoriei "ne-întregi" pe care ne-o oferă, ar fi inoportun să glosăm "lacunele" ori justificarea selecţiei operate, fiind mult mai nimerit să ne ocupăm de lucrarea dată la ora de faţă. Avînd în vedere condiţia preeminentă de poet a lui Ilie Constantin, nu putem a nu remarca din capul locului generozitatea d-sale vădită în faptul că se ocupă, în aproape totalitatea situaţiilor atent şi comprehensiv, de creaţia confraţilor. Un stil protocolar-glacial al persoanei precum şi fineţea de orfevru - simptom al unei mari ambiţii - pe care o învederează textele d-sale lirice ar putea sugera mai curînd distanţa în relaţie cu aportul în domeniu al altora. Şi totuşi nu e aşa. Cu îndreptăţire, Ilie Constantin îşi mărturiseşte "strania, statornica bucurie pe care o simţi faţă de reuşitele celorlalţi, ţinută în frîu de un anume echilibru în aprecierea axiologică". însă mai e ceva. Autorul ţine să ne încredinţeze asupra intenţiei de a-şi transmuta "handicapul" de-a fi el însuşi poet într-un soi de "avantaj". "Aşa ceva e cu putinţă numai dacă poetul, în identitatea sa de critic, reuşeşte să nu se gîndească la propria poezie, vorbind despre alţii". Poate că e uneori cu putinţă doar astfel. Personalitatea autorului Colinei cu demoni e suficient de pregnantă însă, aşa încît, fără a abdica de la principiul acceptării