Acum două zile, un investitor neamţ m-a intrebat cum sunt romănii. Cum sunt, in sensul acela care contează pentru orice vine să facă cincisprezece mall-uri in nu mai ştiu căte oraşe. "Cum sunt, or să cumpere de la mine, or să vină să se-nghesuie?"
Ce să zic?, mi-am făcut socoteala. Să fiu sincer? O să creadă că-s neserios, dacă-i zic că-n Romănia nu contează ce vinzi, atăta vreme căt clientul poate să-i dea pe la nas produsul ăluia care n-are. Sau să-l mint şi să-i zic, banal, că e o ţară obişnuită care va face exact ce face toată lumea? Adică merge la mall şi consumă in limitele decenţeiâ¦
Pănă la urmă i-am zis că cel mai important lucru la mall-ul lui e vizibilitatea: oamenii să se poată vedea unii pe alţii. Mai ales că cei care stau şi freacă ness-ul la mese căte-o oră, tocmai ăia trebuie să-i vadă pe cei care trec. Nu de la brău in sus, ci in intregime, ca să se prindă ce pantaloni au, ce pantofi se mai poartă, ce fuste se mai infoaie, ce brăţări mai zăngăne. Mall-ul este pur şi simplu un şanţ pe care stă lumea duminica, luat din cel mai apropiat sat, cu tot cu locuitori, şi-apoi umflat cu pompa şi turnat in eternitate cu betoniera.
După acest principiu, ceea ce ai la vedere va fi intotdeauna mai scump in Romănia decăt ce ai pe dinăuntru. Casele mari din oraşele mici şi sărace sunt de fapt colecţii de camere aproape goale: oamenii le-au construit aşa cum făceau Rusia şi America arme nucleare in timpul Războiului Rece: cu mult mai multe decăt era nevoie să distrugă intreg pămăntul. Jeep-urile uriaşe luate pe credit găzduiesc şi ele, de multe ori, oameni cu cardurile ca şvaiterul, după principiul "n-am bani, dar mă măngăie maşina!". Maşina de 50.000 de euro parcată in faţa apartamentului de bloc pe care proprietarul a dat, acum căţiva ani, chiar mai puţin decăt pe eaâ¦
Dar asta e doar ridicol de suprafaţă, care pănă la
