Titus Ceia Motto: "Dupa moartea celor 47 de ronini, Japonia imperiala a cunoscut o perioada de decadere. O perioada in care bogatia hambarelor, altarelor si a buzunarelor era mai ravnita decat neprihanita floare a onoarei. Bushido, bushido, unde-ai ramas?" General Itoda Togo, august 1945. Testament
Japonia, prin 1650 si ceva...
Cand Kywawa a fost chemat de-a binelea la Kyoto, trecusera deja multi ani de la plecarea celor 47 de ronini. Plecasera sa-si reintalneasca stapanul.
Desi fiu de samurai si samurai el insusi, pe Kywawa povestea roninilor l-a lasat rece. Ba, mai mult, ii considera niste natarai, niste saraci cu duhul care nu meritau cu nici un chip sa ajunga in folclorul scris si oral. Oricum, toate acestea erau istorie si ramasesera undeva mult in urma, intr-o zona intunecata si aproape de nedeslusit.
Ceea ce conta acum era prezentul. Iar prezentul nu se anunta prea bine. Prietenii stiau de ce. Din pacate, stiau si ceilalti. Neprietenii. Toata beleaua pornise de la o scapare de doi yeni. Pus mai mare la Despartamantul Dreptatii de insusi Shogunul, Kywawa-san scapase din vedere ca stapanul a tot ce misca in Tara Soarelui-Rasare e mikadoul Basse Intaiul, fiul zeilor (dupa unii, din spuma marii intrupat). Ca urmare a acestei neatentii impardonabile, proaspatul diriguitor al Despartamantului Dreptatii s-a trezit - nici el nu stia prea bine cum - luandu-se creanga de oamenii credinciosi ai mikadoului si incercand sa le frece ridichea pentru bagaciune in treburile shogunului, in loc sa le zambeasca serafic, sa bea cu ei o ceasca de sake si sa le trimita incognito cativa assasin-san cu pregatire de ninja care sa faciliteze o lesnicioasa trecere a respectivilor in lumea umbrelor.
Acum era prea tarziu. Sau poate nu? Mai era, oare, vreo solutie onorabila? In afara de seppuku, bineinteles.
Da, mai era o cale!
