Foto: Evz
Testele de popularitate, printre care si proiectul „Zece pentru Romania”, aveau sa arate ca Arsinel a devenit un fel de „frate mai mare” al celor care cautau candva un prilej de ras intr-o lume cenusie si a ramas un bun tovaras al acestora chiar si dupa ce piata spectacolului romanesc s-a diversificat suficient de mult incat sa tolereze si cateva „formule
magice” ale comercialului, cum ar fi trivialul in umor, brigazile de amatori sau susele de vara.
E facil genul pe care il abordati?
Alexandru Arsinel: In spatele fatadei relativ accesibile, un comic adevarat este un om care traieste din plin dramele vietii. Nu e usor sa faci comedie, desi poate sa para un gen facil, perceput, cel mai adesea, ca fiind mai putin sofisticat decat teatrul de proza.
Actorul de comedie trebuie sa fie capabil sa declanseze acel zambet care apare din ce in ce mai rar pe fata spectatorului, trebuie sa fie cantaret, trebuie sa stie sa danseze. Dar stii povestea cu strugurele... am fost comentati deseori de unii dintre colegii nostri, anume aceia care nu prea au reusit sa realizeze acest impact dumnezeiesc, aceasta intalnire uluitoare cu publicul.
Nu au reusit sa-si joace piesa in trei minute. Acesta este timpul care i se acorda, de fapt, actorului de Revista. Apare trei sau cinci minute si trebuie sa convinga.
Este o calitate pe care o poseda doar cei cu har de la Dumnezeu, de aceea la teatrul de Revista au avut succes doar marii actori din teatrele dramatice, si ma gandesc acum doar la cativa, la Toma Caragiu, la Dem Radulescu, la Fane Tapalaga sau Stefan Banica, Tamara Buciuceanu, Birlic, Vraca, Amza Pellea...
Comic in comunism?
Am terminat Institutul de Teatru profilat pe genul de actori-eroi. De comedie m-am apropiat mai tarziu, mai ales ca am avut bucuria sa fiu studentul lui Dem Radule
