Pe drumul dintre Rucăr şi Bran, Podul Dâmboviţei este un loc binecuvântat de Dumnezeu, ocrotit de munţi şi cotropit de logano-maneliştii de weekend. Dintre apele care îşi dau aici

Pe drumul dintre Rucăr şi Bran, Podul Dâmboviţei este un loc binecuvântat de Dumnezeu, ocrotit de munţi şi cotropit de logano-maneliştii de weekend. Dintre apele care îşi dau aici întâlnire, sălbăticia monumentală a Cheilor Dâmbovicioarei oferă poate cel mai impresionant spectacol. Venind dinspre Rucăr, imediat ce treci peste podul îngust de piatră din mijlocul comunei, faci la stânga pe un drumeag şerpuit ce te duce direct între pereţii de stâncă ai Dâmbovicioarei.

La bariera de la intrarea în chei, plăteşti o taxă modică şi, copleşit de pereţii uriaşi ce stau să se unească în vârf, încerci să desluşeşti lumina zilei, prin fanta de cer care abia se mai zăreşte. Dacă e weekend, sunt şi manele, şi grătare, şi maşini pe alese. Ritmurile orientale reverberează unic în Cheile vechi din Jurasic, spre bucuria fanilor genului care se întrec aici în obţinerea efectelor speciale.

Ceva mai sus pe firul apei, în poieniţele altădată verzi, ciupite acum ca de vărsat de cenuşa vetrelor încropite, se întrec grătarele orăşenilor ce-şi redescoperă gena ancestrală. Aerul tare de munte păleşte şi el în faţa fumului de mici.

Dâmbovicioara susură timid printre poiene, dar cu greu mai ţine piept boxelor ce-şi scuipă tânguielile din fiecare maşină. Printre peturi, adidaşi dezlipiţi şi miliarde de pungi, se încăpăţânează să supravieţuiască şi câţiva păstrăvi.

Dacă ai răbdare să traversezi primele pâlcuri compacte de turişti, ajungi în satul Dâmbovicioara, unde pensiunile invadează din ce în ce mai mult pajiştile altădată netulburate. La ieşirea din sat, o peşteră ce comunică cu înălţimile prin unghere numai de speologi ştiute, a devenit loc de iarmaroc, de unde puteţi cumpăra brân