E greu să scrii un ultim articol dintr-o serie lungă. Cu ceva mai mult de opt ani în urmă am început să scriu cronica politică a revistei Dilema. Era revista pentru care dezvoltasem aproape un cult în liceu şi cînd a picat această responsabilitate pe capul meu nici măcar nu terminasem facultatea. Magdalena Boiangiu şi Mircea Vasilescu mi-au dat pe mînă această rubrică la 22 de ani şi aveau aerul uşor amuzat că fac un experiment. Pînă atunci gravitasem prin redacţie, scriind reportaje cu subiecte variabile, de la fotbalul în curtea şcolii la privatizarea IMGB. Fără să mă aştept, am primit rubrica politică, probabil pentru că cineva a observat o sclipire nervoasă în ochii studentului la Ştiinţe Politice care eram atunci. Am scris greu prima cronică şi doar chinurile scrierii acestui "rămas-bun" se pot compara cu cele de atunci. Nu aş îndemna pe nimeni să citească primele articole, pentru că acea sclipire nu s-a tradus imediat nici în stil, nici în claritate. Poate unii s-au gîndit, pe drept cuvînt, că e o pălărie prea mare pentru mine. Dacă a fost aşa, nu mi-au arătat-o niciodată şi au acceptat pariul. Aş vrea să cred că nu au regretat.

Încercînd o retrospectivă, îmi dau seama cîte s-au schimbat şi, mai ales, cîte nu s-au schimbat în jurul meu. Cînd am început să muncesc, dintr-o nevoie combinată de bani şi glorie, am făcut-o la Dilema. Îi aveam şefi pe Magdalena Boiangiu şi Mircea Vasilescu. Eram coleg cu Leo Şerban, Iaromira Popovici, Cezar Paul-Bădescu, Andrei Manolescu, Adrian Cioroianu şi Dan Stanciu. Radu Cosaşu spunea poveşti şi vorbe de duh şi nu s-a schimbat deloc. Replica nu îi mai este dată de Tita Chiper, care revine din cînd în cînd prin şedinţele de redacţie cînd cineva începe o frază cu "Tita ar fi spus...". Cristi Munteanu era secretar general de redacţie şi doar despre el nu mai ştiu nimic, aud că e un nume mare în industria publicitară. Adr