Şedinţa începe la 8. Întîlnirea vine la 10 (muzică ritmată şi zumzet în background, să intraţi în atmosferă). Prînzul - după 12,30. Primul prînz, că mai e loc şi de al doilea, cu un alt client, cu alte date, cifre de afaceri, valori şi evenimente şi conferinţe de presă şi brief-uri de comunicare. Între ele, maşini, stopuri, frîne, drumuri, copaci, cîte o pasăre speriată de mutra ta prin parbriz. Apoi briefing la 3, întîlnire de creaţie la 4 jumătate, cafea la 8, supermarket la 9, viaţă puţin înainte să adormi. Şi cafea, turnată cu polonicul peste toată această zbatere, utilă în cazul în care n-o să murim niciodată.
Nu mai am timp. Vă spun cinstit, că poate mă înţelegeţi pe undeva: dacă cineva mi-ar fi zis că drumul spre capitalism o să fie mai lung şi mai greu decît ăla spre comunism, nu mai plecam.
Dar altceva e mai rău: acum chiar că nu mai avem de ales. Chiar şi-n vremurile cele mai negre ale partidului unic, exista, undeva, o a doua soluţie. Aveam măcar iluzia unei insule, cum ar fi zis poetul azi senator PSD. Aveam RFG-ul, America, Franţa, refugii pentru constructorii obosiţi ai socialismului. Refugii definitive (ţineţi minte ce frumos suna expresia asta, "rămas definitiv"?), clare, cu promisiuni şi neoane. Azi, dacă te-ai săturat de construcţia capitalismului, eşti pierdut. N-ai unde să pleci: Cuba şi Coreea de Nord sînt oarecum incomode pentru cine s-a obişnuit cu cafeaua Illy şi maşina cu piele pe scaune, pusă acolo de constructor, nu de şofer. Poţi doar să evadezi, cîte o săptămînă-două, în zone în care capitalismul e temporar suspendat, asta pînă cînd instalează şi-n Tahiti full coverage 3G. Poţi să te fofilezi sub şezlong în Grecia, să te ascunzi în bordel în Tailanda, poţi să tragi chiulul în biserică în Malta. Însă te vor găsi: Securitatea e mic copil faţă de capacitatea clienţilor sau a patronilor de azi de a da de tine la capătul conce
