În societăţile noastre postmoderne, în care distincţia dintre public şi privat devine tot mai improbabilă şi mai inutilă, vecinătatea pare să dea seama de confuzia şi de dificultăţile esenţiale ale acestei distincţii. Spaţiu nici public, nici privat, vecinătatea este publică în măsura în care e locul întîlnirii (voite, fortuite sau forţate) cu celălalt, şi este privată întrucît - din nou în mod voit, fortuit sau forţat - celălalt poate pătrunde în intimitatea mea sau, invers, eu pot să-i încalc teritoriul vieţii sale celei mai private. Dacă admitem că astăzi această distincţie e tot mai puţin operaţională, cel puţin în plan spaţial-topografic, atunci trebuie să ne întrebăm în ce măsură vecinătatea însăşi încetează de a mai funcţiona într-un registru al spaţialităţii, pentru a se determina sau indetermina în sensuri noi, ce rămîn în întregime de explorat.

Vecinul

Încerc să ofer în rîndurile ce urmează o reflecţie asupra unui concept pe care filosofia în general, filosofia spaţiului în particular, nu l-a utilizat decît, cel mult, într-un sens care evacuează determinările sale sociale. De aceea, voi lăsa la o parte sensurile provenind din matematică, fizică sau chimie, pentru a-mi concentra analiza asupra unor posibile înţelesuri ale vecinătăţii într-o gîndire a spaţiului social contemporan. Să mai spun, cu titlu de simplă constatare, că, deşi plin de semnificaţii ce ar merita explorate, termenul "vecin", nedevenind vreodată concept, nu a reuşit să ajungă la demnitatea interogativă a unui concept filosofic, deşi potenţialul său de semnificaţii relaţionale sau intersubiective i-ar fi permis o asemenea "onoare" speculativă. Avansez, fără să demonstrez, ipoteza că dacă aşa ceva nu s-a întîmplat e şi pentru că în momentul în care a părăsit superbia eului solipsist, filosoful a căutat un Celălalt la fel de pur, de cristalin sau de curat şi coerent în determină