Contextul. Fara voia noastra, noi, spectatorii romani, am mers la filmul lui Mungiu ca la pomul laudat. La propriu si la figurat.
Cand ecranele din Romania au avut privilegiul sa gazduiasca prima “palma de aur” a cinematografiei noastre, deja cursesera rauri de cerneala, iar orizontul de asteptare era teribil, inclusiv pentru cei care nu mai calcasera intr-o sala de cinema de 17 ani. Subiectul era deja cunoscut si pe alocuri controversat, dar asta a sporit si mai mult curiozitatea. Cu totii (in sensul cel mai larg posibil) doream sa vedem minunea.
Epoca de aur. De la bun inceput trebuie precizat ca spectatorii acestui film se impart in doua categorii, foarte clar delimitate: romanii nascuti pana in 1970, cu un accent pus pe grupul celor care in ’89 aveau 20-25 de ani, si restul lumii.
Daca pentru cei din a doua categorie filmul poate fi judecat cu criterii obiective, preponderent estetice si/sau filosofice, pentru primii reprezinta (si) o oglinda a unor vremuri si intamplari pe care le-au trait aievea. Reconstituirea epocii este perfecta, de la scenografie la dialoguri. Perfecta!
Povestea. Pe cat de simplu este spusa, pe atat de nuantate sunt interpretarile. Incepand de la un pumn in plex pentru cei care au trait drama unui avort in studentie, cu Militia la usa, si terminand cu chintesenta unui regim odios care atenta zi de zi la dreptul la viata al indivizilor, pentru ceilalti.
Scenariul nu are fracturi, nici burti, ci doar sub-ploturi care confuzeaza la inceput, dar care se dovedesc a fi doar niste geniale acceleratoare de suspans. Un singur repros, pentru finalul brusc. Nu numai ca e “ieftin”, dar a si fost fumat de Cristi Puiu inainte.
Actorii. Pe cat de reale sunt personajele, pe atat de verosimila este interpretarea. Poate cu o singura exceptie, prietenul fetei care avorteaza. O discutie sep
