România ocupă locul 60 între ţările din întreaga lume în privinţa indicelui dezvoltării umane durabile. Acest termen, de care puţini români au auzit, este un indicator care ia în calcul nivelul de trai al populaţiei, speranţa de viaţă la naştere, longevitatea şi nivelul de educaţie.

În România, indicele dezvoltării umane durabile este acum de 0,808 din 1 – valoare maximă posibilă. Pare că, matematic, suntem foarte aproape de perfecţiune, dar, la acest indice, ca şi la scala Richter în caz de cutremur, fiecare zecime de punct înseamnă foarte mult. Spre comparaţie, media în ţările UE, cu excepţia Bulgariei, este peste 0,9, iar între cea mai „amărâtă” ţară europeană şi noi diferenţa în clasament este de 15 poziţii.

Vasilica Ciucă, directorul Institutului Naţional de Cercetare Ştiinţifică a Pieţei Muncii şi Protecţiei Sociale (INCSMPS), spune că, în ultimii cinci ani, indicele dezvoltării umane durabile a crescut constant, dar „am pornit prea de jos ca să putem să ajungem într-un timp scurt nivelul din UE”.

Ce ne „strică” valoarea indicelui faţă de vecinii europeni este în primul rând starea de sănătate a populaţiei. Speranţa de viaţă la naştere este, încă, cea mai mică din Europa. În ce priveşte longevitatea, în ultimii ani, aceasta a crescut, în medie cu 2,4 ani, dar este încă departe de media europeană. Un alt factor care „trage în jos” indicele dezvoltării umane durabile în România este nivelul de viaţă, respectiv PIB-ul pe cap de locuitor, comparativ cu cel din ţările UE.

Studiul INCSMPS a vizat şi piaţa muncii în România după integrarea în UE. Pe scurt, aceasta este definită prin existenţa simultană de deficite şi excedente în oferta de muncă în anumite sectoare. „Oamenii sunt plasaţi în locuri de muncă pentru care nu au cunoştinţele necesare şi de aceea renunţă, în final, şi pleacă în străinătate”, a spus directorul Ciucă, precizând că nu