Filmul lui Cristian Mungiu 4 luni 3 saptamani si 2 zile care a inceput sa ruleze zilele acestea in tara este o "Amintire din epoca de aur". Ea va fi urmata, aflam, de alte evocari filmice ale acelor ani. Randurile de fata nu sunt o cronica de film, pe care o las in sarcina specialistilor. Sa spunem doar ca am avut aceeasi senzatie halucinanta de realitate pe care am avut-o si cu Moartea domnului Lazarescu, a lui Cristi Puiu: iti dai seama ca esti intr-o sala de cinematograf si, in acelasi timp, participi nemijlocit la intamplarile filmului pe care, paralizat ca intr-un vis rau, nu le poti influenta. Numai ca in timp ce in "Moartea domnului Lazarescu" mai circula o umbra de omenie, de solidaritate, "4 luni..." infatiseaza o lume in care nu exista decat victime-femei si barbati-brute. O lume necrutatoare, cumplita, fara nuante. O lume neagra, simbolizata de orasul cufundat in noapte.
Automat, cand iesi din sala, te duce gandul la comparatia cu ziua de azi. Primul lucru care iti vine in minte: nu mai suntem in epoca de aur. Problema avorturilor a fost rezolvata. "Rezolvata" e un fel de a vorbi. Un avort e totdeauna o infrangere. Cel putin, nu mai exista acea clandestinitate sinistra, cu complicatiile inerente pentru femeie, cu boala, moartea, inchisoarea la capatul suferintei. Nu mai exista acea odioasa "politie ginecologica", controlul de masa in fabrici al femeilor pentru a depista graviditatea si a o duce la capat. Se vand liber mijloace anticonceptionale, avortul e legal (in puternica scadere: circa un milion in 1990, cam un sfert din aceasta cifra azi). In schimb, avem o problema demografica colosala: chiar dl Basescu tragea zilele acestea semnalul de alarma, riscam sa fim 16 milioane de romani in 2050 (este numai o parte a situatiei demografice aproape catastrofale, nu indeajuns pentru a ramane cu mainile incrucisate, totusi s-ar putea incuraja nat
