„Dragoste şi credinţă, mândrie şi suferinţă“. Acesta era sloganul sub care evolua noua echipă a Universităţii, în sezonul în care ne propuneam revenirea în Liga I şi renaşterea precum pasărea Phoenix, după prima şi singura retrogradare din istorie. În prezent însă, din vechiul slogan nu a rămas nimic, Dorel şi compania transformându-l în ceva mai pe placul lor: „Nesimţire şi neputinţă, zero fotbal şi multă umilinţă“. Şi nici nu ar conta, dacă şi-ar da seama şi conducătorul clubului de acest lucru (pentru că numai patronul poate tăia şi spânzura), pentru a readuce Ştiinţa pe drumul cel bun. Dar Mititelu preferă să apere jucătorii, dându-le apă la moară. Poate că o face de faţadă, neavând alte posibilităţi în acest moment, şi, pe modelul „Pe ăştia îi avem, cu ăştia defilăm“, nu vrea să vadă nimic rău la actualul lot. Este foarte probabil ca nici Mititelu să nu mai creadă în şansele noastre de salvare, dar continuă să spere, că poate se vor trezi vreodată „obosiţii“ din echipă.
Deocamdată, Ştiinţa este echipa tuturor şi a nimănui. Este echipa tuturor în sensul că jucătorii fac ce vor, după modelul Baird, care a mai demis un antrenor, pentru că a avut neobrăzarea să aibă pretenţii de la el, sau după modelul primarului Solomon, care nu ezită să îşi facă în continuare campanie electorală pe seama Universitaţii, dar uită că este văzut ca un mascărici şi un băgător de strâmbe de ochiul suporterului alb-albastru. De asemenea, Craiova este echipa nimănui, pentru că nimeni nu vrea să pună punct acestei degringolade şi să ia frâiele redresării, toţi preferând să-şi dea demisia decât să-i urecheze pe vinovaţii din echipă. De ce nu i-ai mai bătut, Cristescule, acum pe Dina şi compania, cum o făceai prin Divizia B?
La început de sezon, majoritatea am fost alături de Universitatea şi de patronul Mititelu, dar, în prezent, puţini mai sunt cei care încă mai văd o scăpare de
