Am scris deja despre literatura, arta si critica in mediul on-line. Cum ramine insa cu teoria virtualului? Cine se incumeta la noi sa fie teoretician al tehnoculturii, in multiplele ei compartimente interconectate: tehnice, ideologice, filozofice, poetice? Drumul l-a inceput inca neegalatul Solomon Marcus si e continuat, printre altii, de Adrian Mihalache si Ion Manolescu.
Acestia vin fie dinspre stiinta, fie dinspre umanistica, dar se intilnesc in acelasi spatiu „transcultural“ despre care vorbeste Basarab Nicolescu, alt nume de referinta in domeniu. Daca Solomon Marcus are o structura sistematica, Ion Manolescu si Adrian Mihalache inclina mai mult spre eseistica, ajungind pina in pragul fictiunii. Fiecare dintre acesti autori e insa atit de singular incit esti descumpanit de orice incercare de a-i trata alaturi.
Despre teoreticianul ludic-postmodern Ion Manolescu (caruia i-a reusit chiar continuitatea dintre teorie si fictiune in ipostaza de romancier) am avut ocazia sa scriu. in schimb, un cercetator de talia lui Solomon Marcus imi impune o anumita (indefinibila) teama in a-l aborda, nu pentru ca autorul s-ar situa pe sine pe un piedestal, ci pentru ca opera sa se impune ca o biblioteca atit de bine sistematizata incit ai impresia ca niciodata nu stii suficient pentru a incerca sa-i prinzi rigoarea analitica intr-un biet articol. insa un autor ca Adrian Mihalache atrage cititorul prin spectacolul pe care-l regizeaza si in care joaca deopotriva ca actor. De altfel, acest teoretician al virtualului este si critic de teatru, cunoscind tehnica si arta de a scandaliza cititorul-spectator, de a-l aduce pe scena sau de a-l face sa mustaceasca la siretlicurile sale de scenarist.
Adrian Mihalache tocmai si-a lansat cartea inaintind mascat: Eseuri frivole la Editura Curtea Veche, in seria „Actual“, coordonata de Doina Jela. Dupa cum se stie
