- În câţi ani credeţi că va ajunge România la un sistem eficient de protecţie a copilului, asemănător celor din statele mai dezvoltate?
- E greu de dat un răspuns. Colegii care lucrează în acest domeniu în România afirmă, deseori, că îşi doresc să aibă un sistem european, dar nu există un sistem european. Fiecare ţară are propriul sistem. Noi nu putem să comparăm sistemul din Germania cu cel din Franţa, nici cu cel din Anglia, sau Olanda, sau Finlanda. Fiecare ţară şi-a dezvoltat propriul sistem, pe baza culturii din ţara respectivă şi pe baza evoluţiei politice.
De exemplu, se vorbeşte în România de „tip familial”, dar noi nu cunoaştem acest sistem în Germania. În România mai există, încă, problema calităţii vieţii, care în alte state a fost eradicată de mult. Cazurile de tuberculoză sunt în creştere, în timp ce în alte ţări nici nu se mai aude de aşa ceva. Serviciile medicale nu sunt nici ele la cotele dorite, sunt insuficiente medicamente. În ansamblu, însă, impresia mea este că cei din România fac eforturi. Nici nu sunt plătiţi foarte bine. Aici se câştigă 150-200 de euro pe lună. În Germania, se poate ajunge şi la 2.200 de euro pe lună. Însă, nici cei din Germania nu sunt mulţumiţi.
- Cum evaluaţi sistemul de protecţie a copilului din România, în comparaţie cu celelalte, mai eficiente, din state mai dezvoltate?
- Nu dispun de date statistice, care să îmi releve dacă sistemul din România este eficient sau nu. În Germania, vorbim de o cotă de succes de 70%. În Finlanda, de 60%; 30%, chiar dacă nu au succes deplin, nu mai reprezintă un caz de protecţie, iar cam 40% au nevoie de ajutor în afara familiei, pe o perioadă mai îndelungată.
- Ce presupune, concret, acest ajutor?
- În Germania, când vorbim de ajutor în afara familiei, ne referim la plasament în altă familie sau în instituţii de protecţie, de ajutor, pentru tineri.
