Prin luna august răsfoiam o revistă academică de etică din România şi tocmai cînd mă bucuram că cineva argumentează exact la fel cum aş face-o eu, am avut surpriza să constat că realmente erau argumentele mele. Cuvînt cu cuvînt, paragraf cu paragraf, preluate dintr-un articol publicat de mine cu ceva timp în urmă în Dilema veche. Am sesizat atît reprezentanţii publicaţiei cu pricina, cît şi "autorii" şi redactorul-şef al Dilemei vechi. Din partea publicaţiei mi s-a răspuns că situaţia va fi analizată de urgenţă şi că revista se delimitează de frauda intelectuală. Ulterior am primit şi un mesaj de la unul dintre "autori" - articolul fusese semnat de două persoane, o doctorandă (care, se pare, nu a avut nici o contribuţie la... transcrierea articolului, însă era trecută ca prim-autor - este aşadar vorba de o superofertă, două forme de fraudă într-un singur articol) şi un masterand, doctor în ştiinţe. "Autorul" mi-a mărturisit că a crezut că, la rîndul meu, am copiat de undeva materialul respectiv, regreta că nu l-a "prelucrat suficient"; îşi cerea scuze că a omis să-mi menţioneze numele în lista de bibliografie şi că nu mi-a cerut permisiunea (de a-mi republica articolul). Dumnealui considera că ceea ce a făcut nu este condamnabil, întrucît popularizează idei. M-am simţit flatată şi în acelaşi timp am fost decepţionată de faptul că, iată, oamenii chiar mă citesc, şi nu doar că mă citesc, dar se identifică atît de intens cu scriitura mea, încît şi-ar pune propriul nume (şi numele altor colegi) pe ea - şi o şi fac! Mai mult decît atît, articolul meu jurnalistic publicat într-o revistă culturală a fost promovat ca articol demn de o revistă academică de specialitate (acesta este un compliment şi la adresa Dilemei vechi).

Aş vrea să precizez cîteva chestiuni. În primul rînd, chiar dacă aş fi copiat materialul din altă sursă, acest lucru nu constituie un motiv pen