* Alexandru Dobrescu, Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români. Vol. 1, Editura Emolis, 2007.
O istorie a plagiatului, în mod fatal parţială, atîta timp cît nu există o metodă de lucru, cît de "nedreaptă" poate fi, în fond? De vreme ce au recurs la plagiat deopotrivă mediocri şi spirite elevate, merită făcută o distincţie - şi bazată pe ce anume? - între unii şi alţii? Dacă factorul deconspirator este, în fond, hazardul, există, totuşi, vreo diferenţă valorică între plagiatele dovedite şi altele posibile, nici măcar bănuite? În ce măsură un plagiat parţial îşi pierde orice urmă de originalitate şi cum mai poate fi aceasta cuantificată? Există capete diferite de acuzare pentru plagiatul unei fraze şi pentru plagiatul unei întregi lucrări? Şi, în acest caz, cum poate fi separată premeditarea de neatenţie? Dat fiind că meşteşugul literar nu se poate învăţa decît în proximitatea maeştrilor, nu este oare plagiatul o fatalitate a începuturilor culturilor mici? Cam acestea sînt întrebările pe care mi le-am pus citind prefaţa calofilă a lui Alexandru Dobrescu, un cercetător meticulos şi foarte harnic, ce a dat alte două cărţi de istorie literară remarcabile: Detractorii lui Eminescu şi Maiorescu şi maiorescienii, şi care merită toată lauda pentru munca depusă la acest prim volum. Alexandru Dobrescu ţine să precizeze că nu intenţionează o "vînătoare de vrăjitoare", deşi avertizează că anumite reputaţii vor avea de suferit, iar această elegantă atitudine este susţinută de tonul echilibrat, cel mult ironic, şi, mai ales, de felul în care se abţine de a da verdicte morale. Cercetătorul expune dificultatea de abordare a temei, arată o oarecare înţelegere pentru "o artă atît de pe nedrept dispreţuită", ba chiar îşi dedică volumul plagiatorilor încă neprinşi pentru care mărturiseşte, nu fără fină ironie, că are o "sinceră" admiraţie. Dincolo de cazurile
