Am fost coleg cu Aurelian Andreescu la Şcoala Tehnică de Arhitectură. La STACO - aşa i se spune şcolii cu un nume scurt, de alint şi de frustrare - eram primiţi toţi cei care nu reuşeam la admiterea de la Institutul de arhitectură. Unii nu intraseră la Institut fiindcă nu le mergea mintea şi nici măna la desen, dar cei mai mulţi ajungeam să dăm examen la STACO fiind respinşi de peste tot "pe bază de dosar". Eram, in cea mai mare parte, fiii şi fiicele unor părinţi vinovaţi de a fi fost boieri, demnitari interbelici, intelectuali, legionari, proprietari de fabrici, deţinuţi politici sau persoane cu rude in străinătate.

Ne uitam unii la alţii, incercănd să ghicim de ce eram trataţi ca nişte paria. Cei mai mulţi preferam să ne ţinem pricina la secret. Nu i-am ştiut secretul lui Aurelian Andreescu, insă cu siguranţă că avea unul. Datorită priceperii directorului Jean Făinaru şi faptului că, ştiindu-ne strănşi

intr-un loc pe cei cu dosare negre, statul ne lăsa in plata Domnului, viaţa la STACO era frumoasă. Ca şi la Institut, multele ore de proiect le ţineam in săli incăpătoare, lungiţi pe planşete, ascultănd in tot acest timp muzică şi simţindu-ne cu o treaptă mai liberi decăt studenţii de la Universitate sau Politehnică. Profesorii de la STACO aveau, la răndul lor, dosare de ciumaţi, din care cauză relaţia cu dănşii era una de colegialitate. Erau toţi mari arhitecţi, călătoriţi şi cu o educaţie aleasă. In epocă, STACO avea statutul niţel misterios al unui loc care ar fi trebuit să stea sub oprobiul public, dar care, din motive ce nu mi-au fost niciodată limpezi, avea tratamentul unui loc protejat. Balurile de la Institut şi de a STACO erau manifestări mondene, jinduite in Bucureşti. La aceste baluri, noi, cei de la STACO, aveam atuul. Il aveam pe Aurelian Andreescu. Ii ziceam şi eu, ca toată lumea, Alè şi mă simţeam reprezentat prin vocea lui dui