De curînd evreii au intrat în anul 5768
La Tel Aviv, de pe strada Trumpeldor pînă la redacţia Minimum-ului, pe Zamenhof, e un drum de cinci minute, se trece prin faţa unui oficiu poştal unde mereu mă bate gîndul să intru şi să expediez o telegramă pentru Mirodan, directorul revistei:
NU TOTUL E BLEAH, NU TOTUL E BLEAH, NU TOTUL E BLEAH,
bleah, rimă la "crah", un cuvînt de prăpăd, inventat de minunea aceea întunecată, poetul Bonciu, mort la Bucureşti în 1950, "totul e bleah, absolut bleah", cuvînt de enigmatică transparenţă, intraductibil ca "dor" şi "curat murdar", cuprinzînd magic în cele trei consoane negre ale lui o deschidere spre vizuina luminată a lui Blecher, aşa cum în ivrit pe două consoane - ca la Chopin - are loc miracolul mişcării de la "dam" (sînge) la "adam" (persoană) şi "adama" (pămînt),
şi dacă funcţionarul de la ghişeul telegramelor s-ar uita la mine ca la un bătrîn gangster, ca la un spărgător de bănci gata să transmită o parolă către un vechi complice, n-aş ezita să-i explic: da, domnule, cu acest om, el la 21 de ani, eu la 18, am fugit de-acasă, mi-am lăsat familia, am făcut les quatre cents coups, n-am căzut în darul beţiei, am vrut să devin un om nou, cum voia şi Dostoievski să fie Idiotul,
şi din toate am spart împreună, să fie 45 de ani de-atunci, o bancă fastuoasă cu seifuri feerice în care am găsit bijuterii de iluzii, coliere de erori, lănţişoare daurite de orori, diamanticale de utopii, perle uriaşe de idei drepte, ca aceea de a face din ziar o confesiune, din ziarist - un istoric al clipei, dintr-un articol - un safir, din muncă - o nobleţe, din om - un adevăr, cred că înnebunisem la vederea acelei comori, uitînd de amoruri, de omoruri, n-am fost cuminţi, n-am lucrat cu masca pe faţă, dar era "o lovitură", nu o găinărie, nu o şmecherie, nu o ipocrizie, nu o concesie,
ne-am umplut bine sacii cu giuv
