Putini au fost, inainte de decembrie 1989, cei care au avut curajul sa se opuna fatis dictaturii comuniste si inca si mai putini cei care au sanctionat prompt abuzurile lui Nicolae Ceausescu si ale Securitatii sale. Frica, indusa si cultivata asiduu de institutiile statului comunist, oportunismul, adaptabilitatea, indiferenta civica, individualismul sint doar citiva dintre factorii care au facut posibila supravietuirea sistemului comunist. O stranie incapacitate de a spune lucrurilor pe nume, precum si o suspecta reticenta fata de spiritul critic – perceptibile si astazi in spatiul noastru public – explica, intr-un fel (chiar daca nu justifica), absenta unor proteste sociale de anvergura precum cele din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) sau Polonia (1980).
In toate aceste situatii, miscarile protestatare (fie ele studentesti sau sindicale) au beneficiat de implicarea directa a unor personalitati culturale de anvergura, care au coagulat in jurul lor un numar mare de intelectuali. In Romania, o astfel de solidarizare nu s-a produs, desi au existat si aici nenumarate actiuni de protest la adresa dictaturii comuniste, dar acestea au ramas izolate, nefiind sustinute nici de ample miscari populare si – cu citeva exceptii notabile – nici de nume sonore din elita intelectuala a acelor ani.
Disidenta autohtona a fost sporadica si, tocmai de aceea, usor de anihilat de catre organele de represiune ale statului comunist; gesturi precum cel al lui Paul Goma, Ion Negoitescu, Ion Vianu, Mircea Dinescu sau Doina Cornea nu au fost urmate de reactii semnificative, care sa fi zguduit, prin amploare sau prin intensitate, establishment-ul comunist.
La inceputul anilor ’90, o intrebare revenea obsesiv in presa si in discursurile reprezentantilor societatii civile – „De ce nu avem si noi un Havel (sau un Michnik/ Dubcek/Arpad Göncz/Milosz etc.)?“
