Am fost de cînd mă ştiu amator de călătorii, chiar dacă ele au rămas, multă vreme, imaginare. A pleca nu înseamnă pentru mine "a muri un pic", dimpotrivă. Cu cît mă mişc mai departe, simt că trăiesc mai multe vieţi, de parcă aş intra, la modul corporal, într-un caleidoscop cu virtuţi metempsihotice. Orice nouă ţară, orice oraş, orice prezenţă într-un decor aşa zicînd "străin" au darul de a mă recentra şi de a mă lecui, mai ales atunci cînd sosul nostru naţional începe să devină prea înţepător. În nu prea lunga, dar pot spune că foarte densa mea experienţă diplomatică, am priceput că idealizarea alterităţii e un tic la fel de provincial ca şi idealizarea propriei identităţi. Nu există, desigur, perfecţiune terestră. Plusul evident ascunde limite, maschează lacune, travesteşte şi înşală, tot aşa cum minusurilor celor mai frapante le corespund, în schimb, neaşteptate compensaţii de adîncime. Există în toate spaţiile un schimb enigmatic între "ce se vede" şi ceea ce se lasă dezvăluit, de îndată ce îţi poţi lăsa în urmă prejudecăţile. Cel mai greu e, fireşte, să scapi de prejudecata lipsei de prejudecăţi. Pentru că oricît de largă ţi-ar fi percepţia, rămîi prizonierul unui tip de educaţie şi exponentul unei paradigme culturale. Porţi cu tine, oriunde, nu doar propria umbră - obscur balast al trecutului imemorial -, ci şi ticurile din care e alcătuit orgoliul pe care ţi-l revendici, pentru a supravieţui.

În multiplele descoperiri umane de care am avut parte, mi-a fost dat să joc toate rolurile: şi pe acela de "fiinţă superioară" (alb, european etc.), şi pe acela de mărginaş al Istoriei cu majusculă (estic, ieşit din comunism, român). Nu am fost întru totul capabil să refuz asemenea ipostazieri facile, pentru că nu pot umbla în mintea interlocutorilor mei, dar am ţinut măcar să le nuanţez, să le completez, să le denunţ, la o adică, inadecvarea. Dialogul cu alţii