Tuturor ne este cunoscută, măcar ca fantezie, metoda mostrei relevante de text. Deschidem la întâmplare o carte aleasă după regulile aceleiaşi întâmplări, şi ochii ne cad pe un fragment bine scris, curgător, suculent, poate fără sclipiri deosebite, dar cu un dozaj verbal aproape ştiinţific. Mai răsfoim ce mai răsfoim, şi convingerea ni se cristalizează fără cale de întoarcere. Ne punem deja problema în termenii talentului, ai mâinii de scriitor, ai capacităţii de construcţie şi ai carnaţiei închegate a personajelor. Lăsăm deoparte povestea, obsedantă sau nu, mizele tematice ale volumului şi glosele extratextuale sau psihologiste, pentru ca, seduşi de meritele tehnice ale contactului cu pagina, să bifăm, pe listele fragedelor noastre descoperiri, un prozator. Încă unul, cu alte cuvinte.

Multe din conceptele amintite mai sus puteau fi, cu uşurinţă, trecute între ghilimele. Imprecise, nesigure, private prin însăşi natura lor de o arhitectură teoretică rezistentă, ele nu pot figura, în chip concludent, în sofisticata panoplie a unui critic literar. N-aş putea jura, totuşi, că nu se află în permanenţă pe undeva pe-aproape, dosite grijuliu. Mai ales când vine vorba despre debuturi, despre ieşiri la rampă, despre tatonări centrate pe câte-un nume nou. Poate că altfel stau lucrurile cu calul de dar, însă, la cel dintâi roman roman, aşa - impresionist mai curând - se încearcă prozatorii.

Este şi cazul Tatianei Dragomir, cu ale sale Fotograme. Născută la Baia Mare în 1963, absolventă de filologie la Cluj, prezentă sporadic în reviste literare (de la Echinox la Ziua literară), autoarea constituie, vrând-nevrând, un nume neaşteptat în restrictivul şi etanşul peisaj prozastic bucureştean. Personal, îmi pare sincer rău că am descoperit-o atât de târziu, la câteva luni bune de la publicare (la editura Casa Cărţii de Ştiinţă). Pentru că, fără să profite de podiumul spont