In singurul volum pe care l-a publicat pana acum Bogdan Perdivara (Kilometri de pivnita, Editura Vinea, 2004), spatiul poeziei sale si-l disputa Omul din Subterana si Rica Venturiano. Amandoi la fel de inversunati. Si fiecare stapan pe teritoriul propriu.
Astfel incat, in Kilometri de pivnita, victoria ramane incerta, iar linia de armistitiu se traseaza undeva pe la jumatatea cartii: daca primele doua cicluri (Kilometri de pivnita si Old rockin chair) sunt adjudecate de progenitura lui Dostoievski, in cel din urma (Dunga alba din creier) se lafaie bastonul lui Rica.
Dovada sta chiar tonalitatea romantioasa, de un sentimentalism patetic si minor, ce strabate poemele din sectiunea finala. Cu o euforie nedomolita, poetul nu pregeta sa consemneze micile peripetii ale zilei, incepand cu uitatul la televizor, continuand cu mersul la facultate si indarat si incheind cu actul insusi de a transcrie faptele precedente. Pana aici, nimic dramatic. Adevarata drama are cauze mai adanci si o esenta ceva mai tare; insa eroarea lui Bogdan Perdivara este ca dilueaza aceasta esenta in vorbarie si o exteriorizeaza intr-o maniera histrionica, sub forma reprezentatiilor pe care le desfasoara, fara prea mari performante literare, inaintea unui angel radios ("fetita"): "pana la urma fetita/ am imbratisat picioarele scaunului/ mi-am asezat incetisor capul/ confuz ca un sinucigas care/ dispretuindu-si venele scrijeleste/ pe tablia mesei cu briciul/ in urechi cu rasu' plansu' si vomitu'/ am adormit somnul acela adanc de soldat in planton/ mi-am spus doar o clipa si trece/ (pe obrazul meu cenusiu/ luminile orasului se aprind una cate una)". Drept e ca poezia, oricum ar arata, isi are riscurile ei ("cand am inceput sa scriu/ o iubita m-a parasit/ apoi alta"); dar putina autocenzura n-ar fi prisosit acestui calup de poezii care etaleaza fasii biografiste in stare bruta.
Di
