Aveam patru-cinci ani când am aflat că există pe lume o mare echipă de fotbal: Universitatea Craiova. Ar fi meritat să fie campioană, dar miliţia avea şi ea o echipă, Dinamo Bucureşti, ai cărei jucători câştigau aplicând schema: centrare Lucescu din lateral, Dinu şi Dumitrache îl ţineau pe portarul nostru, Manta, fără ca arbitrul să fluiere fault, iar Dudu „Prostescu“ înscria cu capul. Când îl întrebam pe tata de ce trebuia ca Dinamo să iasă campioană, iar Dudu să câştige Gheata de aur, îmi răspundea: „E ordin!“.

Am copilărit recitând împreună cu fraţii mei numele jucătorilor craioveni, ascultând cu sufletul la gură, la radio, meciurile din deplasare, privindu-le pe cele televizate, dar, mai ales, făcând insolaţie pe stadion, la derbiurile la care tata ne ducea cu trei ore înainte (nocturna era un lux capitalist). Ţin minte cozile la Sportul din fiecare luni, privirea furişată din autobuzul ce ne ducea spre Craioviţa Veche către casa lui Tică Oţet, aşteptarea fotbaliştilor, după meci, cuvintele de laudă sau de dojană ale suporterilor (jucătorii nu aveau maşinile de astăzi, cei mai mulţi plecau pe jos către casă), zilele în care reciteam „Oblemenco şi Campioana unei mari iubiri“, de Marius Popescu, poveştile despre sacii de nisip ai lui Teaşcă, biroul de la Banca Agricolă în care tata mă îndemna să îi cânt lui Ţarălungă „My Bonnie Lies Over The Ocean“.

Crescusem şi puteam să privesc imparţial, în anii ’80, lecţiile de fotbal pe care Craiova le dădea sau le primea (de la Dinamo Kiev, de exemplu). Erau zilele acelea când jeleam returul cu Benfica, dar ne delecta Negrilă oprind impecabil pe piept, chiar pe tuşă, o pasă de 60 de metri a lui Ştefănescu, când trimiteam fanilor din alte colţuri de ţară fanioane alb-albastre, când scrisorile pe care le schimbam cu fraţii mei aflaţi în armată conţineau aproape exclusiv comentarii ale meciurilor. Când verificam pe lis