Înainte de a-mi pune pe hârtie gândul că Joshua Bell este un extraordinar muzician atipic, mă întreb dacă generaţia mea nu începe ea să fie atipică pentru secolul XXI. Unul dintre cele mai remarcabile fenomene ale acestui încă proaspăt veac este tensiunea pluridisciplinară a elitelor culturale. Minţile, talentele excepţionale pleacă cel mai adesea de la materia unei singure preocupări, dar limitele domeniului ales tind să se extindă sau să cuprindă cât mai multe chipuri ale ideii iniţiale. Cu ani în urmă, în secolul trecut, între muzica "academică" şi restul muzicilor profesioniste (sau pur şi simplu existând în arena jucătorilor activi) frontierele erau marcate sever. Lucrurile s-au schimbat radical.

Ideea că ceea ce violonistul Joshua Bell propune, în Concertul pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski, alături de London Symphony Orchestra şi de Horia Andreescu îmi sugerează rândurile de mai sus. "Interpretare", iată cuvântul potrivit. Pentru că ascultăm rezultatele unei vocaţii de a înţelege cum un text atât de cunoscut oferă atâtea posibilităţi de joc artistic. O imagiaţie a tălmăcirii, răspunsuri neaşteptate la un text asimilat de noi în canonul lui romantic se impun clipă de clipă. E cu atât mai interesantă această imprudentă, permisivă atitudine, cu cât ea se dovedeşte a fi ingenioasă şi esenţial muzicală. Prima melodie (temă) cântată melancolic şi "sincer" (cu un sunet delicat, tandru pe un Stradivarius, o vioară care simte ea cum trebuie ea să ajute pe cine merită) rămâne a fi emblema consacrată. La fel şi a doua, cu balansul ei pe sunete apropiate şi ascensiunea către patetic. De aici încolo, în contextele desfăşurării, se insinuează reliefuri mici diversificate, policromii, artificii (cadenţa, Canzonetta) care nu pierd pe drum structura concertului. Impetuozitatea din final nu este lipsită de strălucire, ci insinuată de o virtuozitate lejeră. Întregul