Pe coperta cărţii de versuri a lui Ioan Hada, Pelerinaj la ruinele unor vechi iubiri (Baia Mare, Ed. Fundaţiei Culturale Zestrea), este reprodusă fotografia unei splendide femei goale. Facem o greşeală dacă ne străduim să ne desprindem privirea de această imagine şi începem să citim cartea. Din al nouălea cer al frumuseţii (corpului feminin) cădem direct, cu un bâlbâdâc specific, în mlaştina banalităţii emfatice:

"Sunt asemenea/ Unui fluture de noapte/ Atras de tine/ Ca de-o lumină".

Chestia cu fluturele atras de lumină au mai folosit-o zeci de poeţi, în literatura lor. În plus, găsim această imagine şi în titlul unei piese a lui Paul Everac (care are însă în vedere, ce e drept, atracţia pe care o exercită Occidentul asupra românilor).

Ioana Hada confundă poezia cu o cosmetizare a realităţii. În cartea sa totul are puritatea lacrimii şi sfinţenia icoanelor:

"Lui Nichita// Versul tău/ O lacrimă/ Ce sângerează";

"Poezia,/ Spovedania/ Unei icoane/ Care plânge";

"Printre vise/ Acoperite de zăpadă/ Soldatul lustruind arma/ Cu lacrimi dintr-o amintire" etc.

Iubita este idealizată în aceeaşi manieră naivă. Drept ofrande, i se aduc metafore peste metafore, care îi ascund chipul. Este un caz de ornamentare excesivă, ineficientă din punct de vedere literar, întrucât nu produce nici o emoţie:

"Surâsul tău/ Curcubeu sculptat în rouă/ Ce mă atrage/ precum un altar/ Format/ Din şoapte de iubire".

Cu alte cuvinte, surâsul iubitei este ca un curcubeu, care la rândul lui este ca o sculptură în rouă, care la rândul ei seamănă cu un altar, care la rândul lui pare alcătuit din şoapte de iubire...

Nu există de fapt nici o idee, ci doar o beatitudine lingvistică, generatoare de metafore (convenţionale) în serie.

Dincolo de acest decorativism baroc tronează platitudinea, fapt evidenţiat şi de aforismele din volum,