Pentru un roman în mare măsură static, nostalgic şi evocator, e de mirare că Dimineaţă pierdută (ed. I, 1983; ed. II, 1991; ed. III, 1997, text definitiv; ed. IV, 2003, revăzută integral de autoare) a avut succesul pe care l-a avut. Nu vreau să strecor în acest fel o ingratitudine, total nemeritată, căci romanul mi-a plăcut şi la a doua lectură, convingându-mă de sub­stanţialitatea universului epic şi de subtilitatea scriiturii. Mărturisesc doar, având la îndemână şi documentele receptării, că romanul mi se pare scris parcă în mod special pe gustul criticii şi al naratologilor, pretinzând un cititor cultivat şi experimentat, dintr-o categorie de elită ce se subţiază neliniştitor. Autoarea a simţit caracterul stufos al confesiunilor narative din roman şi a operat modificări (declarate în notă la ediţia cea mai recentă) în sensul eliminării unor lungimi, penalizate ca redundante. Deşi am pe masă trei din cele patru ediţii (îmi lipseşte ediţia a doua), nu pot sesiza imediat în ce constau aceste scurtări. Impresia de lectură rămâne suverană: şi la a patra ediţie (sau mai exact spus: şi la a doua lectură), cu toate reducerile, Dimineaţă pierdută mi se pare că rămâne acelaşi roman stufos, în care îmi place să mă pierd şi să mă rătăcesc, ca prima dată. E o lume a începutului de secol XX, case de avocaţi şi profesori universitari aflate în legătură apropiată cu lumea politică, o lume evocată în toată complexitatea ei psihologică, intelectuală, materială şi morală. Se reconstituie o mentalitate burgheză, aflată pe cale de dispariţie în anii �60, când pare că se situează prezentul declanşator al naraţiunii. Pretextul sau poarta de intrare în această lume, în ceea ce a mai rămas din ea, îl contituie Vica Delcă, femeie vârstnică, fostă cârciumăreasă de cartier bucureştean şi fostă croitoreasă, care a avut acces în această lume. Cu un limbaj colorat, desfăşurat copios într-o oral