Cand am terminat studiile universitare, am trecut direct din banca la catedra. Din examinat, am ajuns, brusc, examinator. Ca student, aveam trac la examene, precum un actor la premiera. Ca profesor, m-am purtat cu studentii in asa fel incat, pus in locul lor, sa fiu multumit. Am corectat tezele cu atentie, comparandu-le mereu intre ele, deoarece conteaza nu evaluarea in absolut, la care am cadea cu totii, ci aprecierea relativa, care ne ierarhizeaza. Cu timpul, mi-am dat seama de dificultatea de a aprecia cantitativ, prin note, profunzimea unor cunostinte si, mai ales, ardenta unei vocatii. Acum, cea mai neplacuta parte a activitatii mele didactice este aceea de evaluare si departajare.
In calitate de critic de teatru, sunt deseori somat sa fac clasamente. Voci dulci de tinere jurnaliste susura in telefon, cerandu-mi imperativ - daca se poate, pe loc - optiunile. Ca sunt la munte sau in strainatate, nu conteaza, ele au urgent nevoie de evaluarile mele, pentru a le putea compara si agrega cu ale altora. Memoria risca sa-mi joace feste, mai ales ca unele clasamente se fac pentru cea mai recenta stagiune, altele, pentru ultimul an calendaristic. Prestatiile exceptionale raman in memorie ca si cum s-ar fi petrecut ieri, cand, de fapt, dateaza de doua-trei stagiuni/ani. Pe de alta parte, reactiile de autoaparare fac ca mintea sa se debaraseze nu numai de ceea ce a fost tern si neispirat, ci si de ceea ce a fost construit cu zel, dar a iesit mediocru. Dorind sa nu-i refuz pe jurnalisti, mi-e teama ca nu cumva sa-i nedreptatesc pe artisti. Cu atat mai mult cu cat, mai nou, unii imi cer si clasamentul invers: cel mai slab actor, cel mai penibil spectacol. Or, actul artistic pretinde o analiza nuantata, de finete, incompatibila cu un punctaj acordat pe baza unei grile din care sa rezulte doar pozitionarile la extremitatile scarii de valori. De aceea, spre indignarea
