Ne invartim in acelasi cerc vicios al blocajului politic de dupa aderare. Acum se vede limpede, daca mai era nevoie, cata dezgustatoare ipocrizie a continut discursul oficial in fata Bruxellesului. Imediat dupa 1 ianuarie 2007, politicienii au dat de pamant cu foaia de parcurs a Romaniei si s-au scufundat in "treburile de stat" la care se pricep ei cel mai bine: intrigi, calomnii si scenarii, adica o lupta surda si meschina pentru putere. Dar, mi se va obiecta, chiar dobandirea puterii este ratiunea ultima a jocului politic. De acord. Insa ce fac politicienii cu puterea dupa ce o au? Cat intrebuinteaza acea putere pentru binele personal si cat pentru binele public? Sunt intrebari la care, de cele mai multe ori, ghicim raspunsul doar din desuchiatele averi pe care le strang intr-un mandat si din eternele probleme ale cetateanului: sanatate, invatamant, blocuri care sar in aer, infrastructura precara. Aici se afla cheia esecurilor succesive ale tuturor guvernarilor din ultimii 17 ani, care fac din Romania doar o tara bizara. Toate partidele politice, fara exceptie, chemate sa ne dirijeze soarta, trec printr-o criza acuta de care nu par a fi constiente: criza de leadership, de identitate ideologica si de programe. Macinate de batalii interne sau incapabile sa se adune in coalitii decat cu miza personala (vezi suspendarea presedintelui), populate de mediocritati clientelare sau de rechini provinciali, ridicati la rangul de strategi si negociatori, partidele politice raman foarte departe de misiunea lor. Desi solutia de a iesi din criza si de a-si capata sensul de actor politic valabil le este la indemana, si anume apropierea reala de oameni si punerea in slujba lor, partidele raman doar captivele dorintei de putere. Cand vor imparti aceasta putere cu cetatenii, nu integral, nimeni nu e naiv, ci intr-o proportie rezonabila, cat sa se vada ceva concret, partidele politice