Petre Stoica trăieşte discret, la Jimbolia, în judeţul Timiş, aşa cum înainte de 1989 trăia discret în satul Bulbucata de pe râul Neajlov. După căderea comunismului a făcut timp de câţiva ani, frenetic, gazetărie în Bucureşti, convins, ca şi alţi intelectuali de elită, că trebuie să contribuie cu ceva la renaşterea ţării, dar în 1995 s-a retras din nou, de data aceasta definitiv, în orăşelul bănăţean în care a înfiinţat "Fundaţia culturală româno-germană".

Cartea pe care a publicat-o recent, Ultimul spectacol, este o antologie alcătuită cu maximă atenţie, cu bun-gust şi cu o melancolie de om care are conştiinţa declinului. Lectura cărţii oferă o plăcere aleasă celui care are răbdarea să dea pagină după pagină şi să întârzie asupra fiecărui vers. Un tânăr ar putea descoperi bucuria de a citi poezie parcurgând textele lui Petre Stoica, sobru-seducătoare, ca parfumurile franţuzeşti for men. Delicateţea acestor texte nu are legătură cu efeminarea, reprezintă un mod masculin de a fi tandru faţă de lume.

Poetul transformă proza în poezie sub ochii noştri. Peisajul unui orăşel de provincie, care unui poet "mizerabilist" de azi nu i-ar spune nimic, devine pitoresc-paradisiac şi iradiază un fin, abia sesizabil umor, în descrierea lui Petre Stoica:

"Bariera se ridică agale,/ căruţe cu păsări, cu fructe, cu mac/ intră în oraşul mic, salutate/ de cocoşul cu trâmbiţa spartă.// Huruie storuri de case bogate/ şi mâini dolofane aşează-n ferestre/ plăpumi azurii peste care/ cresc norii pernelor albe./.../ Căruţele cântă din osii uscate/ şi ajung în piaţa cu bidoane de lapte,/ altele caută judecătoria de ocol/ unde ţăranii coboară/ şi intră în curte cu biciul în mână.// Lângă monumentul cu vultur/ apar funcţionarii lins pieptănaţi,/ dispar în misterioasele coridoare/ împodobite cu genţi şi avize./.../ Din ceasul preturii cad smalţuri crăpate./ Aerul e dulce, de ca