Nu numai prin titlul grav: Barbatul cu cele trei morti ale sale*, primul volum din jurnalul lui Mihai Cantuniari este unul atipic. Structura lui nu difera, e drept, de cea a scrierilor de gen. Ca atatia alti diaristi, autorul se "invredniceste" sa inceapa, in prima zi a anului 2001, un jurnal intim, deopotriva personal si literar, tinut, cu intermitente, pana pe 31 decembrie 2005.

Demarajul are ambitia consemnarii zilnice si anul 2001 se intinde, scriptural, pe mai mult de doua sute de pagini. Continuarea, in schimb, e destul de subtire cantitativ, 2002, 2003 si 2004 fiind comprimati in vreo treizeci de file. Intervin, in mod previzibil, regretele si apar explicatiile cu aer de scuze: diaristul n-a mai avut timp de jurnalul sau, fiind ocupat pana peste cap cu traducerile unor carti. Abia ultimul an din cei fixati in sumar, 2005, are in carte o arie mai mare; dar aceasta e obtinuta si prin transcrierea unor pagini care nu-i apartin lui Mihai Cantuniari. Mai intai, un interviu consistent, pe tema anilor '60 si a muzicii lor, dat de catre un var al autorului; iar apoi, o serie de scrisori trimise acestuia din urma de catre un corespondent ilustru, aflat in exil: Vintila Horia. Am facut acest inventar nu pentru a calcula procente si ponderi in volumul de fata, ci pentru a vedea cat de firesc se inscrie Mihai Cantuniari intr-o traditie a genului. El are exact motivatiile, obiectivele si ticurile scriitorilor care ambitioneaza sa tina un jurnal. De unde vine atunci diferenta?

Barbatul cu cele trei morti ale sale e atipic prin luminozitatea si caldura paginilor sale. De regula, amintirile din copilarie sunt scaldate in aceasta lumina solara, asociate fiind cu o varsta fara griji, ocrotita de parinti si bunici iubitori. Nici copilaria autorului nostru, devenit propriul personaj, nu face exceptie, ea fiind (si, mai mult decat atat, devenind, in ecuatia ulter