Proclamînd autonomia esteticului, prin disocierea acestuia de cultural, şi practicînd un discurs "impresionist", ca o manieră adecvată pentru a surprinde natura creaţiei literare, E. Lovinescu deschide, în primele decenii ale secolului XX, un drum regal al criticii româneşti. Urmaşii săi imediaţi vor păşi pe acest traseu, diversificîndu-şi aportul: Şerban Cioculescu, în sens raţionalist şi istoric, Vladimir Streinu, în plan stilistic, Pompiliu Constantinescu, în direcţia criticii aplicate sistematic actualităţii, G. Călinescu, în "sinteza epică şi ştiinţa inefabilă" a istoriei literare. Indiferent de materia contribuţiei şi de factorii diferenţiali ai personalităţii, toţi au urmărit "expresia justă în haina de sărbătoare a cuvîntului" (Şerban Cioculescu). După infamii ani ai proletcultismului, critica noastră renaşte în spiritul celei mai preţioase dintre tradiţiile sale, cea a promovării valorii estetice şi a scriiturii corespunzătoare descripţiei şi analizei acesteia. Deşi o serie de tentaţii scientizante au intervenit într-un cîmp de conştiinţă liberalizat, fie şi relativ, după 1965, ele n-au putut elimina linia fundamentală, de sorginte maiorescian-lovinesciană, a exerciţiului critic. Noua critică, avînd izvoare eterogene, din deceniile 7-8, orientarea structuralist-semiotică, spre a nu mai vorbi de grilele sociologice sau psihanalitice, au ispitit unele condeie, însă nu le-a fost dat a absorbi ansamblul criticii autohtone reînviate, rămînînd în ipostaza de "cazuri" ale ei. Citiţi cu interes şi asumaţi pînă la un punct, Mihail Bahtin, Jean-Pierre Richard, Roland Barthes, Umberto Eco, Tzvetan Todorov, Gianni Vattimo etc. au ajuns îndeobşte la confluenţe cu discursul consacrat al comentariului asupra literaturii. S-a adeverit din nou propoziţia călinesciană potrivit căreia rostul criticii şi, implicit, al istoriei literare, care se cuvine a avea o substanţă critică