Nu am memorie la bancuri. De câte ori încerc să spun unul, într-un fel sau altul îl fac praf: dacă e un banc în care contează mai mult povestea şi interpretarea ei actoricească, îl ratez printr-o relatare sobră, dacă e unul care mizează pe poanta finală, o spun ori prea devreme, ori prea târziu, când musafirii s-au dus pe la casele lor. Atunci reuşesc să mi-o amintesc. Am totuşi vreo două-trei bancuri pe care le ţin minte. Unul care îmi place foarte mult a luat, dacă nu mă-nşel, Premiul Pulitzer (bănuiesc că la secţiunea de caricatură jurnalistică). Se petrece în metrou: un tânăr se scoală de pe scaun şi i-l oferă politicos unei doamne în vârstă. Doamna leşină. Când îşi revine din leşin, doamna îi mulţumeşte tânărului. Tânărul leşină.

Cred că nu există emblemă mai clară a vremii noastre decât situaţia de mai sus, în care, cum se vede, nici o parte nu iese favorizată. Normalitatea, bunul simţ, reciprocitatea pozitivă sunt şocante la maximum, te fac, dacă nu să leşini (că nu mai e la modă), măcar să tresari de uimire. Aşa mi s-a întâmplat, de curând, auzind pe stradă un crâmpei de conversaţie între un tată încă tânăr, nu mai mult de 40 de ani, şi fiul său care putea fi prin clasa 5-a sau a 6-a. Băiatul se lăuda cât de obraznici fuseseră, el şi colegii de clasă, cu "doamna de istorie". Ce nebunii s-au întâmplat la oră. Iar tatăl, cu o voce a cărei frumuseţe m-a izbit, a replicat, pe un ton pe jumătate surprins, pe jumătate mustrător: "Dar nu-i deloc frumos să faceţi aşa ceva!" Nu suna demagogic, suna convins. Apoi a întrebat: "şi doamna ce-a zis de asta?" Băiatul a spus vesel că doamna nu-i deranja. Tatăl, cu tonul lui echilibrat, care, nu ştiu de ce, îţi dădea încredere, a început să explice că, totuşi nu..., dar mă îndepărtasem deja, iar restul nu l-am mai auzit. Mi-ar fi plăcut, desigur, să fi auzit, pe modelul bancului de Pulitzer, şi un sfat analog al tatălui