Pro si contra democratizarii muzicii clasice
In plin Festival Enescu, toti iubitorii muzicii aflau cu tristete ca Luciano Pavarotti pleca dintre cei vii. Se stinsese simbolul unui mod anume de a face muzica, de a o darui publicului, de a demonstra ca muzica clasica poate fi a tuturor, ea nefiind doar un privilegiu al aristocratilor spiritului.
Disparitia lui Pavarotti - cel care a dovedit ca poate emotiona un stadion cu Nessun dorma de Puccini - ne-a amintit ca vocatia Festivalului "George Enescu" este si aceea de a aduce cat mai multa lume alaturi de muzica clasica. Una dintre misiunile sale ramane, fara indoiala, aceea ca, o data la doi ani, sa atraga atentia asupra fascinantului domeniu al culturii care este asa-numita muzica clasica, chemand spre calitatea de potential public un numar mult mai mare de oameni decat o face de obicei un concert de stagiune.
Muzica de o diversitate extrema
Repertorial, s-a mers de la muzica romaneasca noua - o datorie de onoare pe care festivalul reuseste sa o puna in pagina tot mai bine, editie dupa editie - pana la muzica veche, preponderent baroca, din concertele de la miezul noptii, sectiunea festivaliera bucurandu-se de sali arhipline la Ateneul Roman. In privinta formulelor muzicale, a componentelor de ansamblu abordate, am avut aproape tot, de la recital de pian solo, muzica de camera pentru formatii mici sau orchestre de camera pana la vocal-simfonice complexe, cu doua culminatii - Simfonia celor o mie de Mahler si Missa de Leonard Bernstein. Am mai putut asculta in acest festival opera, am vazut balet culminand cu spectacolele Companiei Bejart, programe rezervate exclusiv corului sau recitaluri axate doar pe muzica enesciana. In consecinta, diversitatea acestei editii a fost extrema.
Specialisti si nespecialisti au comentat contradictoriu concertele, iar discutiile impatimitilo
