Anticariatele sînt locuri liniştite, istoriile literare, şi mai şi. Dincolo de problemele, cel mult, de metodă (a căutării, a cererii şi a ofertei), care n-o să te prea lase niciodată să refaci, din volume date la vânzare pe rând, opera completă a unui scriitor, golurile sînt rare, într-o lume, altminteri, sistematică. Aşa încît ceva emoţie mai pot să procure numai sus-pomenitele începuturi.

Mărturisesc că n-am căutat - dincolo de Ciocoii vechi şi noi în ediţii şcolare, de care te loveşti la tot pasul - să adun cu dinadinsul opera lui Filimon din fărîme de anticariat. Am preferat s-o deschid, întreagă, într-o ediţie tip Pléiades, îngrijită de profesorul Mircea Anghelescu la Academia Română (din păcate - nu e cazul celei de faţă, dar orişicît - asemenea lucrări iau tot mai des, în vremea din urmă, drumul anticariatului). Pe supracopertă, mai sus de poza lui Filimon la vârsta îmburghezirii, scrie aşa: Ciocoii vechi şi noi, Nuvele, Basme, Escursiuni în Germania Meridională, Publicistică. Am sărit, dintru-nceput, la basme. Neocolindu-l pe cel cu care începe ediţia, o prefaţă, din 2005, a îngrijitorului ei, despre ştim că nu ştim nimic. Întemeietorul, în contumacie (sic!), al romanului românesc, e un scriitor-himeră. Viaţa lui nu s-a consemnat nici măcar în anecdote. Cîte un ştim, cu care începe, ambiţios, un paragraf, dînd de urma te miri cărei însemnări de biserică ori canţilerie, e îngropat sub o duzină de dări cu presupusul. Poate a trecut prin casa Bărcăneştilor, epitropi ai Bisericii Ienii, unde dascălul îi dă, o vreme, o aspră educaţie. Pesemne că a fost solist la cor, în trupa Henriettei Karl, a cîntat, în orchestră, la flaut, a bătut mahalalele, a arhivat catastife, a scris cronici. Informate, susţinute prin călătorii în capitalele unde se făcea şi se desfăcea muzica lumii, cu scopul, dat pe faţă, de a educa urechile prea puţin şlefuite ale compatrioţilor