Babis al doilea, nepotul mărunţel şi complexat al personalităţii "titulare", îmi aduce aminte de Erasmus Ionescu din Proprietatea şi posesiunea, romanul lui Petru Dumitriu. Şi aici, şi acolo, personajul-narator e un artist al disimulării, oferind celor din jur şi lumii întregi câte o mască zâmbitoare ori binevoitoare. Sub aceasta sticleşte însă, ameninţător, identitatea profundă, cu adevărat scelerată la Erasmus, încă tatonantă în ale binelui şi răului la Babis doi. Spre deosebire de predecesorul său, care împingea voit faptele înspre un punct al dezastrului familial, obţinut la final, fostul ajutor de arhivar îşi propune un obiectiv mai modest: să fie mulţumit cu sine însuşi, compensând handicapul printr-o deplină libertate interioară. Erasmus vrea şi reuşeşte să-şi manipuleze rudele de sânge (mama dominatoare, fratele mai mic şi mai naiv), răzbunându-se astfel cumplit pentru lipsa lui de însuşiri fizice. Babis, care ar avea mai multe de răzbunat, este ceva mai senin şi mai "constructiv". El vrea să refacă, nu să distrugă viaţa familiei, reconstituind-o din mărturiile disparate şi confesiunile dezlânate ale tatălui său. Vasi, acum aproape orb, e un portret emblematic de viveur ajuns la bătrâneţe. Bucuriile fiului său au fost mai ales prin procură. Neputând să trăiască nici dulce, ca hahalera de taică-său, dar nici amar-auster, precum unchiul mort de tânăr, el încearcă să le preia şi să le topească biografiile într-o poveste coerentă şi semnificativă. Plăcerile sale, câte sunt, aparţin umilului cronicar al unei mari familii.
Alternarea celor două planuri (reflecţiile naratorului, la care numai cititorul are acces, respectiv cuvintele şi gesturile lui "servite" celorlalte personaje) dă componenta dramatică a romanului, la fel de spectaculară ca la Petru Dumitriu. În mod logic, eroul cărţii îi va substitui pe eroii vieţii. Accentul se deplasează de pe faptele me
