Am scris in numarul trecut despre o serie de scriitori ieseni pe care i-am simtit, intotdeauna, mai aproape de tanara generatie, mai putin obsedati de promovarea de sine, mai atenti la ce se intampla in jur.
M-am oprit doar la trei nume, adica Serban Alexandru, Liviu Antonesei si Emil Brumaru, nu neaparat epuizand lista, dar limitandu-ma la oamenii carora am avut ocazia sa le cunosc personal acest plus de biografie. Si am promis ca voi reveni cu articole mai ample despre fiecare in parte. Ceea ce si fac acum, incepand cu prozatorul Serban Alexandru.
Trebuie sa admit de la bun inceput, tocmai in ideea unui text onest, ca mi-e destul de greu sa scriu despre domnia sa. Si asta intrucat Serban Alexandru este omul care m-a sustinut inca de la primul volum citit intr-un cenaclu si apoi, pe rand, in lungile noastre discutii pe manuscrise sau pe marginea lor, mi-a corectat permanent traseul literar. Numai ca, atenti intotdeauna la asemenea amanunte biografice personale, din teama de a nu fi suspectati de exagerari apologetice, riscam de multe ori sa trecem tocmai peste oamenii care manifesta deschidere, tocmai peste oamenii cu calitati exceptionale. Insa destinele noastre personale nu se intersecteaza intamplator cu ale unor asemenea oameni, ci tocmai datorita calitatilor lor.
Autor al unor romane precum Zgomotul de fond (Editura Junimea, 1992), Omul e mort (Editura Eurocart, 1999; editia a II-a, Editura Junimea, 2001) sau Benedict si Maledict, proiect amplu din care autorul a publicat deja primele doua volume (Cartea I. Mallarme si Cartea a II-a. Albedo, Editura T, 2005), scriitorul Serban Alexandru a atins performante literare remarcabile si, fireste, remarcate nu numai in spatiul cultural iesean, dar si de criticii importanti din tara la care romanele sale au ajuns. Aceasta din urma observatie nu e deloc gratuita - preocupat mai mult de scoala
