Vom lua de bun titlul ultimului volum al poetului, cărturarului şi - ştiu că n-o să-i placă - activistului social Petre Stoica numai întru imaginea celui ce prin ploaie aleargă după ultima literă. Cele o sută una poeme, titlu cu bătaie lungă, acoperă aproape patru decenii din cele cinci de prezenţă a scriitorului în aria literaturii române. Timp în care a trecut prin mai multe vârste, două rămânând, după evidenţa operei şi certificarea celor ce-l cunosc pe poet, statornice şi oarecum suprapuse: adolescenţa şi bătrâneţea adolescentului îl apropia de inspiraţia funerară a lui Trakl, adolescenţa întârziată înfăţişa un adult cu încântătoare candori.

Primele poezii prezentate spre publicare aduceau aşa de puţin, prin 1956, cu ce propunea pagina literară a vremii, încât redactorii amuţeau, cedând numai fiindcă intuiau că diferenţa nu venea dintr-o provocare, ci din adâncul unei structuri. O înţelepciune milenară, dar al eredităţii, se placa la Petre Stoica pe o continuă ciocnire cu realitatea, cu cotidianul. Drept care acesta a fost luat în evidenţă de timpuriu de poet. împrejurarea că insul îşi caută faţa în acele prezenţe care-şi păstrează forma, obiectele, umilele lucruri devine cum nu se poate mai firească. Mai cu seamă când omul se simte vechi într-o lume care se reclamă nouă, cum pe sine se propunea comunismul.

Om vechi, dar nu învechit - deosebirea este enormă - omul vechi bucurându-se de simţuri nepoluate. Potrivirea dintre omul vechi şi poet are tradiţie: ambii evocă. Dintru început, apoi pe mari întinderi, înainte de a ruspeta revendicativ/vindicativ, lirica lui Petre Stoica a fost una de evocare a dulcii lumi vechi, părintească, bunicească, orăşenească, dar nu metropolitană. Nu e de mirare, atunci, că poemul care deschide culegerea se intitulează Reşedinţa de plasă. într-o asemenea ambianţă "Lângă monumentul cu vultur/ apar funcţionarii lins pieptăna