De 15 ani, Polly Jean Harvey are un obicei, şi se pare unul foarte bun. Se schimbă. De la album la album, Harvey vine cu câte ceva nou. La fel se întâmplă şi pe White Chalk, proaspăt scos pe De 15 ani, Polly Jean Harvey are un obicei, şi se pare unul foarte bun. Se schimbă. De la album la album, Harvey vine cu câte ceva nou. La fel se întâmplă şi pe White Chalk, proaspăt scos pe piaţă. Deşi se spunea despre ea în ultima vreme că s-ar retrage din muzică, iată că PJ Harvey s-a retras din ce cânta înainte spre altă exprimare, la fel de profundă ca întotdeauna, dar cu alte tonuri.
Noua recosmetizare este însă şi cea mai abruptă de până acum, pentru că Harvey mai lasă din când în când chitara şi inflexiunile blues de pe albumele trecute în favoarea unei întunecări bazată aproape integral numai pe vocea ei şi pe pianul la care a învăţat recent să cânte.
Schimbarea de la chitară la pian a făcut însă să şi compună altfel şi să cânte altfel, evident nefiind încă la fel de pricepută cu noul său instrument preferat. Efectele sunt însă evidente, vocea merge cât mai sus posibil şi rămâne acolo pe majoritatea pieselor, pianul fiind şi acompaniament, şi percuţie în majoritatea pieselor, fără prea multe solistici.
Multă singurătate în noul album PJ Harvey, despre care se poate spune, în primul rând, că este unul cenuşiu. O impresie generală de muzică compusă înainte de spânzurătoare, dată la fel şi de versuri, şi de muzică. Într-o zi bună, claustrofobia acestui album e digerabilă, într-o zi mai proastă, White Chalk poate fi cea mai lungă jumătate de oră.